1. Am auzit din nou vorbindu-se despre modul în care PNL şi PSD îşi trasează colegii câştigătoare. Afirmaţia despre “câştigarea colegiului” e victima aceleiaşi confuzii de care vorbeam articolul trecut apropo de “câştigarea alegerilor” : consideră că cel care câştigă cele mai multe voturi câştigă automat şi mandatul. Nu e adevărat.

Încă odată : sistemul însumează voturile în circumscripţie şi apoi la nivel naţional şi, în funcţie de ele, după un algoritm menit să asigure proporţionalitatea rezultatului, atribuie partidelor mandatele din circumscripţia respectivă. Abia apoi intră în calcul rezultatul din colegii, care determină căror candidaţi li se atribuie mandatele. Dacă unui partid i s-au atribuit 2 mandate în circumscripţie atunci va trimite doi candidaţi în parlament, fie că a câştigat 4 colegii fie că n-a câştigat niciunul. Câştigarea unui colegiu nu e o garanţie pentru obţinerea mandatului.

2. Aici un coleg de comentarii mi-a atras atenţia că au garanţia mandatului cei care câştigă cu majoritate absolută. Aşa este. Însă legea spune că mandatele câştigate aşa se scad din cele primite de partid la nivelul circumscripţiei. Cu alte cuvinte, prevederea asta nu schimbă rezultatele decât în circumscripţiie în care un partid câştigă în acest mod mai multe colegii decât i se atribuie proporţional. Cât de probabil e acest caz? Pentru el pledează faptul că algoritmul de repartizare produce uneori situaţii ciudate (în 2004 în Sibiu Alianţa D.A., cu 42% din voturi, a primit un senator; PSD+PUR, cu 28% din voturi, a primit ceilalţi doi senatori). Împotrivă pledează fragmentarea scenei politice actuale, care face dificilă obţinerea unei majorităţi absolute oricum s-ar trasa colegiile. Per total, cazurile în care prevederea aceasta va schimba rezultatul dintr-o circumscripţie vor fi, cred eu, absolut excepţionale.

3. Am văzut că şi trasarea colegiilor pentru a le face mai sigure este prezentată tot ca o manevră PSD şi PNL împotriva PD-L. Aiurea. Afirmaţia ignoră o realitate simplă : un alegător în plus pentru PSD + PNL într-un colegiu reprezintă unul în minus pentru aceleaşi partide într-un alt colegiu. De vreme ce câştigarea colegiului nu e relevantă pentru rezultat, cele două partide nu-şi pot produce un avantaj într-un loc decât pe baza unui dezavantaj similar în altul. Gruparea regiunilor puternice electoral pentru PSD şi PNL înseamnă implicit o grupare a regiunilor puternice pentru PD-L.

Am să fac o paranteză aici. N-aş vrea să se creadă că după părerea mea nu avem probleme cu modul în care s-au trasat colegiile. Din contră, există destule probleme, unele foarte grave, cu trebuşoara asta. Eu susţin, în schimb, strict afirmaţia că în circumstanţele actuale trasarea nu avantajează vreun partid.

4. Asta deşi dl Valentin Iliescu de la PD-L continuă să producă semnale de alarmă. Ultimul lucru denunţat de acesta e faptul că PNL şi PSD s-au înţeles să facă un fel de non-combat reciproc, propunând “iepuri perdanţi” în colegiile în care celălalt partid caută neapărat să câştige. Acest semnal de alarmă merită un bilet de papagal. Odată pentru că nu înţeleg care e problema dlui deputat, faptul că PNL nu se bate cu PSD? Ar fi un reproş valid făcut de un membru sau simpatizant al unuia din cele două partide. Dar pe dl Iliescu trebuie să-l preocupe nivelul de “combat” făcut de partidul din care face parte! De asemenea, chiar nu înţeleg care e problema dacă partidele contra-candidate propun “perdanţi”! Dacă teoria este adevărată fiecare din aceşti “iepuri” va reprezenta un minus de voturi pentru partidul care l-a propus, prin urmare, considerând caracterul proporţional, o pierdere la rezultatul final. Nu înţeleg de ce dl Iliescu denunţă, şi are pretenţia ca şi alţii să denunţe odată cu el, o tactică perdantă a adversarilor săi…

Dl Lucescu revine cu o nouă replică în dialogul care a pornit de la analiza sa din Cotidianul, şi articolul meu în care notam şi corectam confuziile făcute acolo. Să vedem dacă, de data aceasta, putem urni dialogul acesta către nişte concluzii.

Ca să lămurim nişte lucruri am să scriu aici câteva definiţii. Dacă acribia mea – cu care dl Lucescu a avut bunăvoinţa să mă crediteze – nu e îndeajuns pentru a le crede pe cuvânt o să caut şi surse pentru ele.

a) Sisteme de vot proporţionale : sunt acele sisteme de vot prin care, în principiu, proporţia voturilor primite de un partid este identică cu proporţia mandatelor obţinute de el în parlament. Sistemele pe liste de partid fac în general parte din categoria sistemelor de vot proporţionale, dar sunt departe de a fi singurele.

b) Sisteme de vot uninominale : sunt acele sisteme de vot bazate pe circumscripţia uninominală (eng. single member constituency). Fiecare membru al parlamentului este ales, direct şi individual, de o circumscripţie electorală. În practică din această categorie sunt folosite aproape exclusiv sistemele majoritare : fiecare alegător are la dispoziţie un vot, mandatul e câştigat de candidatul care primeşte majoritatea simplă sau absolută a acestora în circumscripţie. E motivul pentru care prin “uninominal” se înţelege aproape întotdeauna “uninominal-majoritar”.

E evident că un sistem de vot uninominal nu poate fi proporţional : toate voturile circumscripţiei, indiferent de partid, contribuie la alegerea unui singur candidat al unui singur partid. Nu există însumări naţionale şi mandate care să fie atribuite în funcţie de proporţia de voturi.

c) Sisteme de vot mixte În principiu, mixt este denumit orice sistem care combină, pentru alegerea membrilor aceluiaşi for, două sau mai multe modalităţi diferite de alegere a candidaţilor. În practică, în cele mai multe cazuri se combină alegerea prin vot majoritar cu una menită să reducă sau chiar să anuleze disproporţia inevitabilă produsă de acesta.

Sistemul de vot folosit pentru parlamentul nostru este unul mixt proporţional. Mixt, pentru că vor exista în parlament membri aleşi uninominal de către colegiile lor alături de membri selectaţi pentru compensare. Proporţional, pentru că rezultatul va fi proporţional. Mai departe decât atât e greu de caracterizat, pentru simplul fapt că e unic în lume; poate şi pentru motivul că, în cazul mandatelor de compensare, duce la rezultate ciudate şi contra-intuitive.

Asta sper să lămurească întrebările din prima parte. Un sistem proporţional nu poate fi unul uninominal; iar faptul că nu se folosesc liste de partid nu face sistemul să fie uninominal, cum pare să considere dl Lucescu. Sigur, să folosim termenii aşa cum trebuie este în sine un lucru important, chiar şi într-un dialog personal în care ştim despre ce discutăm (şi nu trebuie să-i explic unui jurnalist cu experienţă, desigur, cât e de important pentru un articol de presă!) Dar în această chestiune specifică, să ne lămurim asupra termenilor este cu atât mai important cu cât diferenţele dintre ei au un rol esenţial în discuţie!

Or, aici dialogul dintre mine şi dl Lucescu se blochează. Scrie analistul de la Cotidianul,

“Insist cu asta [Doc: caracterul uninominal al sistemului] pentru ca vad ca asta pare sa-ti fie marota. Pentru mine nu e, si am tot scris-o, pentru ca nu modul in care se distribuie mandatele valideaza sau nu analiza mea ci modul in care se cistiga voturile. Oare de cite ori trebuie sa repet?”

Am spus că e o glumă prima oară când am văzut scris că diferenţa între sistemele de vot e doar “teoretică”, am explicat şi de ce. Repetiţia nu face decât să transforme o glumă într-o glumă proastă. Avem nişte date de intrare, de la care trebuie să obţinem un rezultat. Cum putem face asta fără să cădem de acord asupra modalităţii corecte de calcul? E un non-sens evident. Cineva vine la mine şi spune că are cifrele 2, 4, 5 şi 7 şi că poate calcula pornind de la ele rezultatul 26. Întreb, dar ce trebuia să calculezi? Care e modalitatea de calcul corectă ca să ajungi la rezultat? Iar aici răspunsul e că am eu o marotă, că analiza rezultatului nu e validată de modul de a-l calcula ci de cum se ajunge la cifre, că diferenţele în această privinţă sunt teoretice etc.

Acum, poate nu ştiu eu ce înseamnă diferenţa între o diferenţă “teoretică” şi una “practică”; dar ştiu că, de exemplu, dacă aduni nişte cifre rezultatul o să fie cât se poate de diferit faţă de înmulţirea lor. La fel, în principiu, pornind de la aceleaşi date de intrare (voturi) rezultatul votului majoritar este foarte diferit de cel al votului proporţional. Şi nu doar în teorie, ci, iată, şi în practică. La alegerile locale din 2008 – da, chiar la ele!, dincolo de “triunghiurile de aur” şi votul local şi pe persoane şi diferenţa între rural urban, factori la fel de valabili acolo pe cât se poate spune că vor fi în toamnă – toate statisticile pe sistem majoritar au dat un avantaj PSD, toate statisticile pe sistem proporţional au dat un avantaj PD-L. Nu e o teorie. E o realitate. Sigur, asta nu-l poate opri pe dl Lucescu să o expună la modul “Doc susţine că…”; analistul Cotidianului preferă să-mi ironizeze afirmaţiile în loc să le accepte sau să le contrazică :

Abia spre final am vaga senzatie ca mai pricep ce spui, desi te rezumi cam la putin, dupa gustul meu: (…)
Cam slabut, draga Doc. Ma asteptam, daca tot scriem kilometri de text pe subiectul asta, sa fi spus ceva mai mult chiar pe ideea asta.

Sincer, chiar nu mă deranjează o ironie, dar e cu totul altceva decât un argument la care să-i pot oferi un răspuns. În măsura în care am spus ceva greşit sau incomplet sau confuz sunt bucuros să corectez, să completez sau să clarific. Dar ce replică să am la un asemenea reproş? Că mărimea nu contează? Eu nu cred că valoarea unei analize stă în lungimea, ci în claritatea şi acurateţea ei. Mi-am propus să corectez o confuzie prezentă în spaţiul public şi am făcut-o, dând-o ca exemplu acolo unde am găsit-o. Atât. Nu mi-am propus şi n-am făcut altceva. Şi aici apare singura chestiune care mă deranjează. Încă din replica trecută am întrebat ce justificare are afirmaţia că am dorit “cu orice preţ” să contrazic analiza semnată de dl Lucescu (afirmaţie, de altfel, falsă). N-am primit un răspuns nici la asta şi nici la celelalte întrebări. În schimb văd că acest mic proces de intenţie capătă proporţii :

“Tu, draga Doc, ce-mi propui sau ce le propui cititorilor la schimb pe acest subiect? Ca daca le oferi doar placerea unora de-a crede ca mi-ai fi tras-o si asta doar pentru ca ai incercat sa ma contrazici, vorbim degeaba.”

Ce-i asta? Pe ce se bazează o astfel de afirmaţie? Cum de a ajuns articolul meu şi replicile ulterioare să apară ca parte a unui conflict personal? Nu mă refer la ce cred toţi care comentează, ar fi chiar culmea! Citesc o mulţime de chestii de care pot doar să mă amuz sau să ridic din umeri : eu nu găsesc de cuviinţă să-i cer dlui Lucescu socoteală pentru că unii din cititorii lui consideră că în spatele pseudonimului meu s-ar afla soţii Săftoiu. Dacă aş crede însă că prin ce am scris eu am lăsat cumva impresia că vreau “cu orice preţ” să-l contrazic pe dl Lucescu (evit celălalt termen), atunci m-aş grăbi să pun lucrurile la punct. Dar eu nu ştiu să existe în ce am scris şi moderat, articole sau comentarii, vreo urmă de justificare pentru un asemenea proces de intenţie.