Un semnal de alarmă poate fi combătut în două moduri. Primul este atacul frontal, discreditarea mesagerului sau respingerea motivelor de alarmă. Celălalt mod este concurența, acoperirea alarmei cu alta, în aparență și mai alarmantă. Vrei să bați un clopot, te pomenești că cineva bate isteric și fără sens un clopot mult mai mare. Vrei să le spui oamenilor că există risc de inundații, în același moment din biserică țâșnește preotul satului smulgându-și părul și barba și urlând că vine sfârșitul lumii. Ce șansă mai are avertismentul tău? Dacă-l vor mai auzi, scepticii vor tinde să-l judece la un loc cu celălalt și să-l respingă. Iar credulii nu-l vor mai băga în seamă – cine să-și mai bată capul cu o amărâtă de viitură când e amenințat de șuvoaiele de pucioasă și foc ale Apocalipsei?
1. Un semnal de alarmă și o soluție
Aș fi vrut să trag un semnal de alarmă apropo de schimbarea legilor electorale intenționată de guvernul Boc. Există printre modificările principale una pe care o consider gravă și inacceptabilă, și care ar trebui, dacă nu abandonată cu totul, cel puțin adoptată cu un sprijin politic mult mai larg: mă refer, desigur, la ideea suprapunerii alegerilor locale cu cele parlamentare. Resping energic această prevedere pentru că, dincolo de justificarea oficială (reducerea costurilor), motivul stă în faptul că partidele de la guvernare consideră că le va crea un avantaj electoral. În mod natural, partidele de opoziție resping ideea – cel puțin până acum. Or, situația asta o face să fie inacceptabilă. Nu atât pentru prevederile ei în sine, deși și eu cred că ar fi mai bine ca alegerile să fie separate: timpul pe care un alegător îl poate aloca campaniei electorale este limitat, comasarea scrutinelor riscă să afecteze dezbaterea politică. Problema majoră e însă alta: o modificare a legilor electorale făcută de putere pentru ceea ce (consideră că) i-ar crea un avantaj, întărește un precedent care ar putea ușor deveni o practică. În acest fel, legile electorale ar fi într-o continuă stare de volatilitate, supuse constant modificărilor făcute de puteri politice succesive.
De ce ar fi așa ceva de nedorit? Pentru că procesul electoral democratic nu se reduce la vot, altfel n-ar mai avea nicio noimă. Menirea alegerilor este să legitimeze o putere și un program politic, prin urmare electorii au dreptul la mai mult decât un vot: au dreptul să vadă o legătură clară, naturală și puternică între votul lor și rezultatul lui, inclusiv direcția politică adoptată de stat după alegeri. Orice lucru care afectează această legătură, în fiecare din cele 3 atribute ale ei, reprezintă ceva inacceptabil. Iar volatilitatea legilor electorale afectează claritatea legăturii, pentru că durează până când alegătorul mediu vede relația dintre vot și rezultatul lui conform sistemului electoral – de obicei, înțelegerea asta vine pe baza experienței. De asemenea, mai e afectată puterea legăturii, pentru că schimbarea permanentă a legilor electorale dă publicului senzația că rezultatul alegerilor a fost determinat mai puțin de vot, cât de schimbarea electorală respectivă. Senzație uneori îndreptățită, cel puțin în parte.
Oricum, guvernul actual nu este primul cu astfel de inițiative. În 2004, de exemplu, aflam ulterior din stenogramele PSD, puterea de atunci a manipulat legea, inclusiv data alegerilor, cu același scop: avantajul propriu. În 2007, a avut un episod absolut identic: guvernul Tăriceanu a dispus unilateral amânarea datei alegerilor pentru PE, ca să nu se suprapună cu o suspendare prezidențială impopulară. E limpede că precedentul există deja; ca să-l anulăm trebuie un instrument mai puternic. Constituția trebuie să prevadă că o modificare de substanță a legilor electorale nu poate intra în vigoare decât după următoarele alegeri generale sau referendum național desfășurate pe legea veche. Un astfel de amendament constituțional ar merita sprijinit inclusiv prin inițiativă cetățenească. Până atunci, însă, nu-mi rămâne decât să trag semnale de alarmă. Doar că de data asta (spre deosebire – de exemplu – de episodul mai sus pomenit, în 2007) constat că nu sunt singurul. De data asta am concurență.
2. Un efort anti-democratic al Asociației Pro-Democrația
”Coaliția pentru Alegeri Corecte” cere guvernanților să nu ”strivească democrația”(!) prin măsurile anunțate. Nici mai mult nici mai puțin! Șuvoaiele de foc și pucioasă ale Apocalipsei! Mai mult, comasarea alegerilor nu e singurul și nici măcar nu pare principalul punct de critică (dacă ”strivirea democrației” poate fi subsumată unui astfel de termen modest). Modificarea sistemului electoral în ce privește alegerile parlamentare pare vedeta acestui semnal de alarmă.
Or, în această privință, situația e exact la extrema opusă față de comasarea alegerilor! Guvernul Boc intenționează reducerea numărului de parlamentari, alegerea lor printr-un sistem uninominal majoritar la Senat și printr-unul mixt la deputați, cu două treimi din mandate câștigate prin vot uninominal majoritar și o treime pentru compensare – sistem care nu va mai fi proporțional. Fără această compensare sistemul ar fi unul uninominal. Adică, un sistem de a cărui adoptare se vorbește de ani de zile, și care a fost supusă (și aprobată) covârșitor la un referendum, în urmă cu patru ani! Nu, nu trecerea la un astfel de sistem electoral ar fi o problemă, problema a fost tocmai sistemul mixt-proporțional și straniu sprijinit și adoptat în 2008, și botezat fraudulos ”uninominal”. Proces de care Asociația Pro Democrația, semnatara acestei scrisori, este departe de a fi străină.
Bun, Asociația dlui Pîrvulescu are tot dreptul de a nu fi de acord cu un anume sistem electoral. Are tot dreptul să argumenteze împotriva sistemului uninominal majoritar. Are chiar dreptul să se facă de tot râsul prin calitatea unor ”argumente”. Comunicatul avertizează, pe același ton apocaliptic:
Trecerea la un sistem electoral majoritar intr-un tur ar fi un serios pas inapoi conducandu-ne la perioada comunista, cand se folosea exact acelasi sistem electoral.
Ce aberație!! Aș spune că se compară mere cu pere, dar e departe, departe de așa ceva. E un caz de găsit semnificații profunde relației dintre sulă și prefectură. Poate ar trebui să schimbăm și locația capitalei, numele orașelor, națiunii și monezii – toate sunt exact la fel ca în perioada comunistă! Apoi, cum să crezi că are vreo valoare de argument o comparație între două situații atât de diferite? Ce noimă posibilă ar avea judecarea unui sistem electoral dintr-o perioadă în care, raportându-ne la semnificația actuală a termenilor, alegerile nu erau alegeri, votul nu era vot, candidaturile nu erau candidaturi, parlamentul nu era parlament? La fel de bine… nu, de fapt, la fel de prostește se poate argumenta împotriva votului universal, egal și secret: ar fi, nu-i așa? revenirea la perioada dictaturii pentru că exact același sistem se folosea și pentru Marea Adunare Națională. Sau, mai bine, pot să anulez direct ”argumentul”, chiar pe terenul lui: în exact aceeași măsură și manieră în care alegerile pe vremea comunistă erau pe un sistem uninominal, erau și pe un sistem proporțional.
Bun, trăim într-o democrație, oameni și asociații sunt liberi să bată câmpii. Doar că nu văd cum se poate face măcar o dezbatere cât timp aceasta e calitatea argumentelor. Există unele mai bune ce pot și ar trebui prezentate. Ceea ce mi se pare, însă, și mai ridicol, mai ales ținând cont de circumstanțe, este pretenția că adoptarea unui sistem uninominal majoritar ar ”strivi democrația”! Repet, realitatea e exact în extrema opusă. Iată un caz în care avem un extraordinar consens apropo de o măsură politică, și la nivel de populație, și la nivel de poziție politică publică declarată de partide. Electoratul sprijină un sistem de vot uninominal, partidele sprijină un sistem de vot uninominal. Însă APD nu sprijină sistemul, și prin urmare au dictat că introducerea lui ar fi nedemocratică. Nu, nu democrația e strivită aici, ci logica.
În sfârșit! Probabil că cititorii mai vechi ai ”Inventarului” știu cât am pledat pentru introducerea votului uninominal. Iată, marți a fost adoptată o lege care prevede acest sistem pentru alegerea unor demnitari!… Doar că e vorba de primari, care sunt aleși deja printr-un astfel de sistem, desigur, diferența fiind un tur de alegeri în plus. Dar n-ar trebui să mă surprindă. S-a spus că s-a introdus sistemul de vot uninominal la alegerea parlamentarilor, dar sistemul acela este unul mixt-proporțional și original, în sens rău. S-a spus că s-a introdus la alegerea președinților de CJ, dar nici acolo nu e adevărat, de fapt a fost o trecere de la o alegere indirectă la una directă. Reforma electorală s-a pus în mișcare, într-o mișcare haotică.
Acesta e unul din reproșurile pe care le aduc împotriva legii nou-adoptate. Reproșul ”nu te lega la cap, dacă nu te doare”, reproșul ”dacă merge, nu încerca să-l repari” etc. Nu e clar care e scopul, beneficiul urmărit de această modificare, mă grăbesc să spun că mă refer doar la cel de interes public. Inițiatorii citează diferența față de alegerea președintelui de CJ – de ce nu au propus alegerea acestuia în 2 tururi de scrutin? Alt motiv ar fi nevoia de economisire, care ar pleda pentru renuntarea la un tur de vot și la costurile asociate lui. Din nou, nu stă în picioare, la fel de bine ar fi putut propune revenirea, în cazul președintelui CJ și trecerea, în cazul primarului, la un sistem de vot indirect – alegerea lor de către respectivele Consilii – care e gratis. Și atunci, care e problema cu modul în care erau aleși primarii până acum?
Putem identifica ușor o problemă existentă la nivel local, din pricină că există două instituții care trebuie să colaboreze, primarii și președinții de CJ, respectiv Consiliile Locale și Județene: deși sunt aleși de către același electorat, e posibil ca primarul să aibă altă culoare și program politic decât majoritatea din Consiliul Local. Așa cum remarcă europarlamentarul PDL Cristian Preda, condițiile noii legi vor agrava această problemă. În al doilea tur candidații ar fi motivați pentru formarea unor alianțe politice, cu care să obțină majoritatea și în Consiliul local și în rândul alegătorilor. De altfel, sistemul de vot majoritar cu două tururi are această calitate distinctă: indică foarte clar care e majoritatea naturală, în singurul sens corect al termenului, cel care se referă la majoritatea pe care o preferă alegătorii. Ei validează sau nu, la vot, alianțele făcute după primul tur al alegerilor. După părerea mea, este o calitate la care s-ar renunța prea ușor de dragul reducerii unor costuri! Căci este o problemă incontestabilă a sistemului politic românesc faptul că se fac alianțe post-electorale conjuncturale și surprinzătoare din punctul de vedere al publicului. Iar asta duce la o problemă de reprezentativitate a alegerilor.
Apropo de reprezentativitate, am văzut des termenul folosit în dezbaterea privind sistemele electorale și l-am vazut folosit interpretat în sensuri foarte ciudate. Un sistem electoral este reprezentativ în măsura în care, atenție la termeni!, rezultatul alegerilor pe baza lui reprezintă alternativa cea mai bună în opinia majorității alegătorilor, și în măsura în care face ca votul acestora să ducă la un rezultat natural și predictibil. Alte definiții, atunci când nu se referă la aceasta, duc la rezultate cât se poate de absurde. De exemplu, numărarea mecanică a voturilor pentru învingător: sistemul majoritar cu un tur ar fi zice-se ”nedemocratic și nereprezentativ” pentru că poate ieși un învingător cu doar 30% din voturi. Dacă aceasta e definiția atunci se deduce imediat care e sistemul cel mai democratic și reprezentativ: cel în care doar reprezentantul unui partid are voie să participe la vot, vot care este și obligatoriu.
Acestea fiind spuse, sistemul majoritar cu un tur are un deficit de reprezentativitate față de cel cu două tururi. Are o problemă (doar) în măsura în care, într-un eventual tur doi, alegătorii ar fi schimbat ocupantul primei poziții. Oricum, deficitul acesta e relativ mic dacă îl comparăm cu sisteme de vot care permit pierzătorului dintr-un colegiu să ia mandatul câștigătorului, după o logică și un calcul greu de urmărit. Sau dacă îl comparăm cu sisteme electorale care dau o putere disproporționat de mare unor partide mici. Dacă sistemul majoritar cu un tur ar fi luat locul acestora ar fi fost un pas înainte, din acest punct de vedere. Așa, însă, e un pas înapoi.
În fine, mai există un reproș, legat de primul. Schimbarea sistemului electoral fără un motiv obiectiv și de interes public reprezintă un precedent rău. Ne putem aștepta pe viitor la alte modificări similare. Or, volatilitatea legilor electorale, a legilor în general, este un minus, e un minus la efort legislativ și la funcționarea instituțiilor afectate de modificări. În cazul legilor electorale e un minus suplimentar, cum spuneam, rezultatul alegerilor trebuie să fie natural și predictibil, or publicul larg nu ține totdeauna pasul cu modificările legislative, iar schimbarea lor face ca rezultatul să poată apărea fabricat. Iar schimbarea alegerilor din motive partizane va face pe viitor foarte greu să se ajungă la o înțelegere care să permită modificarea acestora, atunci când schimbarea e cerută de un interes public.
Aş începe articolul cu o paranteză: presa românească e mare amatoare de can-can. Singura diferenţă între tabloidele care se ocupă cu astfel de subiecte şi presa “de calitate” este că la cea din urmă locul fotbaliştilor şi starletelor e luat de politicieni şi analişti. În rest, reţeta e aceeaşi: “politicianul X. l-a acuzat pe politicianul Y. de…”, “purtătorul de cuvânt al partidului P1 a spus că cei de la partidul P2 sunt…”, “analistul A consideră că guvernul G este…” etc. Presă? Eu i-aş zice mai degrabă zgomot, împrumutând termenul tehnic care se opune informaţiei. Atunci când nu sunt simple înjurături, ştirile astea prezintă opinii fără vreun fel de argumentaţie sau acuzaţii fără vreun fel de temei. Sunt complet irelevante şi sunt date uitării imediat ce apare noul val de ştiri asemănătoare.
Partea proastă este că zgomotul nu se opune informaţiei, ci o şi ascunde. Am observat, nu o dată, cum ştiri politice importante sunt trecute cu vederea de presă. Ultima ştire din această categorie o reprezintă schimbarea de poziţie a PNL în ce priveşte sistemul de vot. Partidul dlui Antonescu susţine sistemul uninominal:
“Opţiunea noastră pentru sistemul electoral este una pentru vot uninominal în două tururi – pentru primari, preşedinţii de consilii judeţene şi Parlament. Din cele două formule sănătoase şi perfect articulate – vot de listă care respectă principiul proporţionalităţii şi vot uninominal care dă alegătorului ultimul verdict – noi optăm pentru votul uninominal şi considerăm că trebuie făcut pasul de la formula intermediară pe care am consacrat-o la alegerile parlamentare din 2008, la o formulă de uninominal curat, în două tururi”
(Crin Antonescu, preşedintele PNL preluat de EvZ)
Singura observaţie pe care trebuie să o fac apropo de acest pasaj este legată de expresia “uninominal curat”. Nu există aşa ceva; expresia vine din impostura veche care a botezat “uninominal” sistemul de vot adoptat în 2008 pentru alegerile parlamentare, un sistem care e, în realitate, mixt-proporţional original. În rest, nu pot decât să susţin declaraţia preşedintelui PNL.
Împreună cu Mihai am scris foarte mult despre reforma sistemului de vot, pe Inventarul Stricăciunilor Politice. Am scris despre problemele sistemului pe liste şi despre necesitatea schimbării lui. Am scris şi despre sistemul original al dlui Stanciu imediat după ce a fost adoptat, înainte ca acesta să fie pus în practică (aici şi aici). Am vorbit despre motivele care îl fac să fie un pas înainte; am vorbit şi despre probleme pe care le are şi cele pe care nu reuşeşte să le rezolve (aici şi aici). La doi ani după adoptarea lui, şi după runda de alegeri parlamentare desfăşurate conform lui, problemele sunt tot acolo. Una din ele – dificultatea de a forma o coaliţie majoritară funcţională în parlament – este la baza blocajului actual, în condiţiile în care în plen e o majoritate fragilă iar în unele comisii parlamentare şi în Birouri Permanente există o majoritate la fel de fragilă dar de altă culoare politică.
Propunerea reprezintă, în acelaşi timp, o provocare şi o oportunitate pentru toate partidele.
Pentru PSD, care conduce detaşat în sondaje, reprezintă posibilitatea de a ieşi din zodia “combinagiilor”, reprezentată de dl Hrebenciuc şi, mai nou, de dl Geoană: oameni pentru care reţeta succesului stă în diverse combinaţii şi negocieri obscure, trafic netransparent de posturi şi de decizii. Mă văd obligat să dau ca exemplu aici înţelegerea dintre PNL şi PSD din 2007: PNL primea sprijin politic, inclusiv împotriva adoptării sistemului de vot uninominal, în schimb PSD primea promisiunea unui sprijin politic pentru un guvern după alegerile parlamentare din 2008. Refuzul PNL de a onora înţelegerea în 2008, precum şi eşecul de după 2009 l-au determinat pe dl Ponta să schimbe macazul, şi să vorbească de victorie pe cont propriu. Însă înfrângerea moţiunii de cenzură l-au “îmblânzit” la loc, şi preşedintele PSD vorbeşte din nou de alianţe şi combinaţii cu PNL. Pentru dl Ponta pasul înapoi e cu siguranţă amar. E treaba lui; problema, din punctul de vedere al interesului public, este că în condiţiile în care cele două partide se înţeleg atât de greu chiar şi în opoziţie, o eventuală coaliţie are toate şansele să fie instabilă şi imprevizibilă, cu toate problemele care decurg de aici.
Pentru PNL adoptarea unui sistem majoritar e o oportunitate de a se afirma ca principal partid pe scena politică. E o cale de a ieşi din postura de partid “balama” (partid care îşi oferă sprijinul oricărui partid mai mare, contra unor beneficii politice uneori excesive), sau din postura şi mai îngrijorătoare de partid anti-sistem (partid care refuză programatic orice fel de coalizare cu oricare din partidele mari).
Pentru PD-L propunerea este un test. PD-L este la ora asta pe locul trei în sondaje, într-o postură în care, teoretic, trecerea la un sistem majoritar i-ar afecta ca număr de parlamentari. În aceste condiţii partidul prezidenţial trebuie să decidă dacă îşi asumă acest risc; asumarea ar fi o dovadă de coerenţă (să nu uităm că există un referendum pentru vot uninominal, referendum la care PD-L a pledat pentru DA), dar, mai important, ar fi o dovadă de maturizare. Ar însemna că PD-L este destul de sigur pe viitorul său ca partid politic încât să accepte să treacă printr-un ciclu electoral din care riscă să iasă serios şifonat din pricina sistemului de vot. Alternativa ar fi să se reîntoarcă la confortul sistemului proporţional şi să spere că într-o bună zi o altă “locomotivă” şi/sau conjunctură fericită îi vor aduce din nou la putere.
În fine, e bine dacă problema se pune de acum, deşi mai sunt doi ani până la alegerile parlamentare la termen. Experienţa anterioară a arătat cât de dificilă poate fi o astfel de schimbare de sistem şi cum, dacă e lăsată până în ultima clipă, riscă să fie abandonată, ca în 2004, sau să fie adoptat un proiect făcut în pripă, ale cărui defecte să se vadă doar după alegeri, aşa cum s-a întâmplat în 2008.
Dl Cernea a încercat să se înscrie la alegerile parţiale din colegiul 19, a fost respins, a contestat în instanţă decizia Biroului iar acolo a ridicat o excepţie de neconstituţionalitate împotriva legii electorale. La fel ca la alegerile parţiale trecute, excepţia a vizat (şi) acele articole care spun că doar candidaţii partidelor parlamentare au dreptul să participe la alegerile parţiale. Curtea Constituţională i-a dat de data asta dreptate, după cum putem citi pe Hotnews.
Se contrazice Curtea, aşa cum scriu mai departe colegii de la HN? Nu ştiu argumentaţia, însă nu cred. Suntem într-o situaţie diferită. Data trecută dl Cernea candida din partea unui partid neparlamentar, excepţia pe care a ridicat-o viza interdicţia acestor candidaţi să participe la alegerile parţiale. Curtea a respins-o cu următorul argument:
“În ceea ce priveşte alegerile parlamentare parţiale, Curtea reţine că acestea au loc ca urmare a vacantării unui mandat de parlamentar. Organizarea unor astfel de alegeri are drept scop completarea mandatelor parlamentare, însă cu respectarea structurii Parlamentului constituite în urma desfăşurării ultimelor alegeri generale. Pentru respectarea suveranităţii, a voinţei electoratului exprimate în cadrul alegerilor generale, se impune ca în această etapă a alegerilor parţiale, subsidiară şi complementară alegerilor generale, să fie respectată aceeaşi condiţie a îndeplinirii pragului electoral, pe baza căruia un partid politic a obţinut reprezentare în Parlament. Admiterea unor candidaturi la alegerile parţiale din partea unor partide nereprezentate în Parlament ar conduce la modificarea configuraţiei politice a acestuia, în dezacord cu votul exprimat de corpul electoral la alegerile generale, în urma cărora s-a constituit organul reprezentativ suprem al poporului român, într-o anumită componenţă politică, a cărei modificare nu poate avea loc decât în cazurile şi în condiţiile stabilite de lege.”
(Curtea Constituţională a României, decizia 1/2010)
Sublinierea îmi aparţine: nu pot admite o candidatură din partea unui partid neparlamentar la alegerile parţiale pentru că astfel s-ar ocoli pragul electoral. De altfel, într-un pasaj din aceeaşi motivare judecătorii întăresc această afirmaţie:
“Legea nr.35/2008, cu modificările şi completările ulterioare, reglementează un mecanism electoral care nu are nicio legătură cu elementele de conţinut ale tipului de scrutin majoritar uninominal, organizat cu un singur tur şi care este practicat în alte state. Este de reţinut că niciun sistem electoral în care este reglementat un tip de scrutin majoritar uninominal cu un singur tur de scrutin nu prevede vreun prag electoral, în timp ce Legea nr.35/2008 prevede două tipuri de praguri electorale alternative.”
(Curtea Constituţională a României, decizia 1/2010)
Acestea fiind spuse, dl Cernea a citit probabil cu atenţie motivarea, de data asta a candidat ca independent şi a criticat legea pentru că împiedică independenţii să participe la alegerile parţiale. Iar CCR nu a mai avut argumentul pragului electoral, şi i-a admis excepţia de neconstituţionalitate…
COMPLETARE: M-am grăbit scriind mai sus că în ianuarie contestaţia depusă de Remus Cernea viza doar situaţia candidaţilor de la partid. În realitate, argumentaţia viza explicit şi independenţii, citez “Criteriul pragului electoral nu se poate converti într-o justificare a limitării conţinute de art.48 alin.(17), pentru că acest criteriu nu este aplicat candidaţilor independenţi în prima etapă, cea a alegerilor generale.” – dar Curtea s-a făcut că plouă. Speculez că de data asta argumentul a vizat EXCLUSIV independenţii şi judecătorii n-au mai avut de ales.
Cugetarea de mai sus a lui Nicolae Iorga a fost propusa la un moment dat pentru a figura pe frontispiciul Parlamentului României. Dar chiar daca nu o ridicam la rangul de deviza nationala, ar fi bine, zic eu, macar sa o retinem ca principiu director în dezbaterea publica. Cea din ultimele zile este animata de subiectul “monstruoasei coalitii” între PDL si PSD. Termenul “monstruos” nu e deloc singular în context. Majoritatea comentatorilor vorbeste despre asa-zisa “refacere a FSN-ului” folosind termeni precum “pact cu diavolul” “tradare”, “compromis jalnic si inutil”, “senzatie de scârba si voma” (Mircea Cartarescu), “alianta soc si groaza”, si asa mai departe. S-ar putea ca toti acesti oameni sa aiba dreptate, viitorul ne-o va arata într-un timp destul de scurt. Iar daca asa stau lucrurile ne putem întreba cu ce tot gresim, amarâtii de noi pentru a merita astfel de calamitati. Ca sa întelegem, haideti sa analizam starea de fapt în spiritul maximei lui Nicolae Iorga, adica folosindu-ne (si) memoria.
Din nou despre sistemul de vot. Am scris înainte de alegeri ca rezultatele acestora vor genera multa frustrare. Am mai scris de mai multe ori ca principalul neajuns al noului sistem de vot este ca – la fel ca si cel de pe liste – el da rezultate (cvasi)-proportionale care conduc la majoritati guvernamentale fragile, bazate adesea pe coalitii contra naturii. Pâna si în Germania, cea cu sistem mixt bine facut, guverneaza din când în când o “monstruoasa coalitie” între cele doua partide mari. Foarte multi prefera însa sa anuleze orice dezbatere rationala asupra subiectului folosind postulatul “un sistem proportional e just fiindca reflecta în mod fidel optiunile electorilor”. Dl. Pîrvulescu bunaoara îl foloseste frecvent pentru a-si apara creatiile electorale originale. Or, iata ca la nici doua saptamâni dupa alegeri, faptele care au generat frustrarea populara exprimata atat de vehement de comentatorii de mai sus arata exact contrariul ! Coalitia de guvernare PDL-PSD nu numai ca nu e sustinuta de cei aporape 70% din electori care au votat pentru cele doua partide, ci e chiar dezaprobata categoric de foarte multi dintre ei. În paranteza fie spus, postul Realitatea TV merita un premiu de umor involuntar pentru logo-ul “Tu ai decis” (cu majuscule, în centrul imaginii) cu care îsi intituleaza emisiunile politice despre formarea guvernului.
Iata deci cum principalul argument pentru utilizarea unui sistem proportional se naruie cu zgomot si nimeni nu reactioneaza. Si aceasta fiindca alegerile au trecut si dezbaterea despre sistemul de vot a fost deja uitata. O vom relua probabil de la zero peste patru ani înainte de alegeri.
Despre solutiile imorale. Sigur ca e mai usor sa scrii tradare tradare de trei ori tradare decât sa identifici probleme si sa le cauti solutii. Mai cu seama când solutiile morale nu sunt deloc evidente. Celelalte variante de coalitie, pe lânga faptul ca nu erau nici ele sustinute de alegatori, erau foarte greu de pus în practica în conditiile în care Partidul National Liberal a fixat stacheta doleantelor la înaltimea postului de prim-ministru. Liberalii nu sunt de condamnat pentru acest lucru ; din punct de vedere politic dl. Tariceanu a procedat corect refuzând sa fie vioara a doua într-o guvernare care se anunta dificila si refuzând pentru propria persoana functii mai degraba onorifice cum este cea de presedinte al unei Camere. Iar daca nu se poate guverna în coalitie, atunci ramâne varianta guvernului minoritar, adica o utopie despre care Doc a scris de curând. Un mic efort de memorie ne face sa remarcam ca ideea unei guvernari minoritare nu e deloc noua. Dimpotriva, de fiecare data când dreapta (cea “morala”) a câstigat un scrutin, subiectul a aparut în discutie. În 1996 cooptarea PD-ului “imoral” la guvernare a generat un mare scandal. La putin timp dupa aceea un ministru CDR (Valerian Stan) denunta public unele acte de coruptie ale liderilor PD colegi de guvern. Din acel moment CDR a functionat practic ca un partid de guvernamânt minoritar, cu rezultatele binecunoscute. Deloc întâmplator cam tot pe atunci s-a lansat moda guvernarii prin ordonante. Ar fi fost mai bun un guvern minoritar “în acte” ? Exemplul guvernului Tariceanu, obligat sa faca numeroase concesii majoritatii parlamentare, sau sa suprime legi prin ordonante de urgenta, arata ca nu. Din interiorul sau din afara arcului guvernamental “solutiile imorale” îsi impun punctele de vedere daca au sustinerea parlamentara necesara. Exemplele de mai sus arata ca solutia corecta nu este nicidecum un guvern minoritar. Dimpotriva, solutia corecta trebuie sa asigure evitarea acestei situatii.
Despre dreptate si adevar si alte înalte principii. N-as vrea sa se creada din cele de mai sus ca aprob coaltia între PDL si PSD. Dimpotriva cred ca e o decizie politica daca nu gresita macar foarte periculoasa a PDL-ului. Poate ca sperantele legate de o anumita moralitate în viata politica s-au mai diluat cu trecerea timpului. Dar PDL-ul a crescut de la stadiul de partid mic la cel de partid important sprijinindu-se pe sloganuri gen “dreptate si adevar”. Însusi Traian Basescu a ajuns presedinte cu imaginea de luptator împotriva sistemului ticalosit. În timp ce negociaza acest viraj periculos, liderii PDL n-ar trebui sa uite de experienta PNTCD-ului. Decalajul între imaginea de partid de înalta tinuta morala si cea a unor persoane precum ministrii-gainari Muresan si Remes au distrus partidul istoric al lui Corneliu Coposu.
În loc de concluzie. Ipoteza optimista ar fi ca aceasta guvernare – care nu are cum sa dureze mai mult de un an din cauza apropiatelor alegeri prezidentiale – sa reuseasca sa schimbe ceva în bine. Cred ca e iluzoriu sa asteptam o mai buna functionare a justitiei în conditiile în care cei care fug de ea sunt parte a guvernarii. Chiar daca asteptarile sunt mari (“Testul Macovei” a titrat Dan Tapalaga, eu unul ma îndoiesc însa ca dna Macovei ar accepta sa faca parte din acest guvern, iar daca ar face-o fara îndoiala ca povestea cu Valerian Stan s-ar repeta). Nici în plan economic nu sunt mari sperante în conditii de criza mondiala iar promisiunile din programul de guvernare stârnesc mai degraba la îngrijorare. Dar noua coalitie ar putea macar sa profite de majoritatea larga de care dispune pentru a corecta Constitutia si legea electorala. Dl. Boc nu da semne ca s-ar pricepe la economie, dar stim ca are unele competente în drept. Ar fi o ocazie foarte buna sa si le puna în practica. Fiindca exercitiul de memorie la care v-am supus arata ca multe din problemele care fac subiectul discutiilor actuale s-au mai repetat si în trecut. Cu alte personaje, sau în forme usor diferite. PNTCD-ul ultra-moral s-a distrus într-o singura guvernare, PD-ul a devenit din solutie imorala simbol al moralitatii iar acum sta în cumpana. Problemele au ramas aceleasi, chiar daca actorii s-au mai schimbat. Si cred ca greseala pe care o facem adesea este de-a focaliza discutia asupra lor, a actorilor politici, ignorând în schimb defectele de sistem. Cu alte cuvinte, daca persistam în ideea ca sistemul e bun trebuie sa-i acceptam si consecintele, în particular “tradarea”, “compromisul”, “circul”, “împartirea ciolanului” si tot ceea ce vedem acum.
Titlul nu e o glumă; nu m-am trezit şi eu la 2 săptămâni de la alegeri să public rezultatele ştiute deja. O glumă foarte nefericită este, în schimb, faptul că sistemul de vot folosit la noi a fost şi este numit “uninominal” de toată lumea, inclusiv de cei care ştiu sau ar trebui să ştie că nu este aşa ceva. E un sistem mixt proporţional original. Însă, el ne permite să stabilim cu destulă acurateţe care ar fi fost rezultatele eventuale ale alegerilor pe un sistem uninominal, de vreme ce se desfăşoară identic cu un astfel de sistem, devenind mixt şi proporţional doar la stabilirea rezultatelor. Iată deci care ar fi fost rezultatele alegerilor uninominale în număr de mandate, în paranteză fiind rezultatele reale:
Camera Deputaţilor
| PD-L: | 138 | (115) |
| PSD: | 117 | (114) |
| PNL: | 37 | (65) |
| UDMR: | 23 | (22) |
| Minorităţi: | 18 | (18) |
Senat
| PD-L: | 58 | (51) |
| PSD: | 55 | (49) |
| PNL: | 15 | (28) |
| UDMR: | 9 | (9) |
Câteva observaţii pe baza acestui rezultat :
1. Caracterul proporţional înseamnă că, în principiu, sistemul atribuie competitorilor electorali un procent din mandatele parlamentare egal cu cel din voturile valabil exprimate obţinute în alegeri. După cum se vede, rezultatele nu sunt perfect proporţionale căci PSD a avut cele mai multe voturi dar nu şi cele mai multe mandate. Două observaţii aici:
– Am auzit comentatori neştiutori atribuind acest fapt schimbării sistemului de vot. Fals. Sistemul de atribuire al mandatelor către partide este identic cu cel utilizat până acum.
– Această inversare se datorează faptului că distribuţia mandatelor se face în două etape. O dată se atribuie o parte din mandate partidelor la nivel de circumscripţie, în funcţie de proporţia voturilor de acolo. Într-o circumscripţie cu 4 mandate (să zicem) pentru fiecare 25% din voturile obţinute acolo partidele primesc un mandat. Mandatele rămase neatribuite la acest nivel se adună şi se distribuie apoi la nivel naţional, după un algoritm menit să asigure proporţionalitatea finală. Se poate întâmpla, însă, ca numărul de mandate care sunt distribuite la acest nivel să nu poată să compenseze disproporţia apărută după prima etapă, dacă aceasta este destul de mare. Iar disproporţia e cu atât mai mare cu cât există o diferenţă mai mare de prezenţă la vot între circumscripţii şi diferenţa asta urmează linii partizane.
În cazul nostru, diferenţa a fost masivă şi a urmat linii partizane (circumscripţiile cu prezenţă mare sunt cele unde PSD a avut un scor bun, şi invers). Motivele sunt simple le cunoaştem şi am mai discutat de ele, pe de o parte o maşinărie de partid menită să mobilizeze electoratul propriu, pe de altă parte o lege şi o dată a alegerilor puse să descurajeze prezenţa electoratului partidelor adverse.
2. Rezultatul alegerilor uninominale infirmă alte legende la adresa votului uninominal.
- Efectul asupra partidelor anti-sistem. PRM şi PNG nu ar fi obţinut niciun mandat, aşa cum am prevăzut de altfel de la bun început. Iar rezultatul liderilor acestor partide dă şi o măsura a acestui eşec. Corneliu Vadim Tudor s-a plasat pe locul 4 în colegiul lui. Mass-media a vorbit despre “surpriza” înfrângerii lui Gigi Becali, dând impresia că a fost un rezultat strâns. În realitate liderul PNG a ieşit pe locul trei, departe de primul clasat. E un subiect la care o să revin.
- Efectul asupra partidelor etnice. Vă amintiţi cum se plângea UDMR, dar şi alţi adversari ai sistemului uninominal majoritar, că acesta le va reduce automat reprezentarea? Ei bine, pe sistem majoritar ar fi obţinut, de fapt, un mandat în plus!
- Efectul asupra pluralităţii parlamentare. Altă acuzaţie la adresa sistemului uninominal a fost că ar fi exclus partide majore din parlament. După cum vedeţi, realitatea infirmă categoric şi aceasta acuzaţie. Toate partidele prezente în actualul parlament ar fi fost cât se poate de prezente şi în cel ales uninominal, doar că în mod diferit.
3. Alegerile uninominale ar fi produs un câştigător clar, PD-L, fără însă să îi dea acestuia o majoritate absolută. PD-L ar fi avut împreună cu UDMR şi reprezentanţii minorităţilor majoritatea în plen şi la Cameră, şi ar fi avut nevoie de 2 voturi pentru majoritate în Senat pe care şi le-ar fi putut negocia punctual, pe proiecte de lege.
4. Rezultatele de mai sus sunt cele corespunzătoare unui sistem uninominal majoritar cu un singur tur de scrutin. Nu putem şti dacă un al doilea tur ar fi schimbat aceste cifre reducând sau anulând avansul primului clasat. Pe de altă parte asta nu ar fi fost aşa o problemă; un astfel de sistem de vot ar fi clarificat oricum câştigătorii alegerilor, pentru că un al doilea tur de scrutin ar fi arătat ce fel de alianţe sunt validate de electorat. Dacă majoritatea votanţilor PNL din primul tur ar fi preferat candidaţii PD-L sau PSD atunci ar fi fost un mod formal de a indica preferinţa electoratului dar şi un mijloc de presiune pentru o alianţă sau cealaltă, urmând ca stabilirea câştigătorilor alegerilor să ţină cont de asta.
Am să încep acest articol spunând ceea ce n-o să scriu în el. N-am să resping criticile la adresa noului sistem de vot, din contră, căci majoritatea lor sunt întemeiate. Însă trebuie să constat că mass-media noastră suferă de un fel de extremism volatil al punctelor de vedere care face foarte dificilă dezbaterea. Cea privind sistemul de vot este un exemplu excelent. Înainte de alegeri tonul general asupra sistemului era de mare satisfacţie (“avem în fine sistem uninominal!”) şi nimeni nu stătea să citească ce scrie în lege şi să analizeze ce rezultate va produce. După alegeri tonul dezbaterii a ajuns brusc în extrema cealaltă, comentatori şi “analişti” s-au declarat şocaţi de rezultat iar canalele de televiziune tot strigă de mai bine de o săptămână despre “efectele perverse ale uninominalului”, “aberaţiile uninominalului” etc.
Este cât se poate de necesar, în acest caz, ca cineva să vorbească şi despre calităţile acestui sistem de vot nou introdus. Are nevoie şi de critică şi de apărare pentru că e un instrument, şi e perfectibil. Sistemul dlui Stanciu are calităţi, fie să nu le trecem cu vederea căci riscăm să le pierdem. Sistemul are defecte, fie să vedem exact care sunt ca să le putem elimina.
De fapt, pe blogul acesta am tot discutat despre defecte. Dl Pârvulescu apără şi el acest sistem original de vot, dar suntem departe de a face acelaşi lucru, căci preşedintele APD apără exact ce ar fi de criticat. În speţă caracterul proporţional, faptul că procentul de vot se regăseşte întocmai în cel de mandate. Problemele acestui rezultat au devenit evidente. Dl Pârvulescu face turul televiziunilor cu acelaşi refren axiomatic: “proporţional e corect, voturile nu se pierd, toată lumea votantă e mulţumită”. Iar dacă realitatea spune altceva, cu atât mai rău pentru ea. Căci realitatea chiar spune altceva. Alegerile pe sistem proporţional n-au produs nici un câştigător, în loc de asta au produs o coalizare pentru guvernare a două partide antagonice, fapt care a nemulţumit pe bună dreptate o bună parte a votanţilor lor (vreo 70%), şi nici votanţii partidelor rămase în opoziţie nu cred că sunt mai mulţumiţi. Singurul mulţumit pare să fie dl Pârvulescu! Am întrebat care ar fi fost alternativa acestei coaliţii, răspunsul a venit în forma unei utopii (guvernare minoritară); ca orice utopie aceasta s-ar fi risipit la primul contact cu realitatea, stârnind aceeaşi nemulţumire. De când am început să scriem, pe acest blog, despre schimbarea sistemului de vot, am spus că trebuie eliminată fragilitatea coaliţiilor de guvernare provocate de sistemul de vot proporţional. La un an jumătate, o nouă lege electorală şi noi alegeri distanţă vedem că avem EXACT aceeaşi problemă.
Cealaltă problemă a fost faptul care face acest sistem de vot original să fie şi unic (iar asta nu e deloc o laudă): cazul în care într-o competiţie directă câştigătorul la voturi ratează mandatul care revine perdantului. Trebuie neapărat spus că sistemul face asta tot pentru asigurarea proporţionalităţii! E o problemă şi cu principiul şi cu implementarea lui particulară. Şi mai e o problemă cu explicarea lui. Când am explicat de ce dl Tăriceanu va câştiga totuşi mandatul, cineva a contra-argumentat cu explicaţia de autoritate a aceluiaşl Cristian Pârvulescu. Care s-a dovedit a fi greşită. Or, dacă preşedintele celui mai proeminent ONG în domeniu şi de departe vocea de autoritate în această privinţă se poate înşela, atunci vă închipuiţi cât de mult înţelege electoratul din acest sistem care ar trebui să-i exprime voinţa. Intuitivitatea rezultatelor şi claritatea funcţionării sunt criterii esenţiale ale unui sistem de vot. Sistemul dlui Stanciu şi al APD stă mizerabil la acest capitol.
Acum o să spuneţi că am scris că apăr sistemul de vot doar ca să mă alătur corului de critici. Are ceva de apărat acest sistem? Da!, are, şi trebuie doar să facem o comparaţie cu ce se întâmpla când parlamentarii erau pe liste. Pentru prima oară, parlamentarii au avut un raport direct cu alegătorii lor, pentru prima oară s-au dus fiecare să vadă măcar cum arată comunităţile pe care urmează să le reprezinte. Am văzut articole care râdeau de “fuga” dlui Năstase în comunele din jurul Mizilului, sau a dlui Geoană la Dăbuleni. Poate că sunt lucruri de ironizat şi criticat în aceste episoade, dar ele în sine sunt un lucru foarte normal, şi excelent prin comparaţie cu fostul sistem, unde între reprezentanţi şi reprezentaţi erau distanţe kilometrice şi nu doar din punct de vedere geografic. Apoi, vă amintiţi până acum de vreun caz de alegeri parlamentare unde să se titreze ulterior “liderul X. n-a prins un loc în parlament”? Nu. Listele de partid, cu locurile lor eligibile, făceau acest lucru practic imposibil. Sigur că liderii au fugit de confruntări reciproce, ceea ce e normal; şi şi-au trasat colegii sigure, ceea ce e anormal dar se poate corecta. Dincolo de asta rămâne faptul că electoratul a văzut, pentru prima dată la nişte alegeri parlamentare, că succesul sau înfrângerea unui politician depinde de votul lor. Uneori într-un mod de neînţeles, dar depinde de votul lor. A văzut-o electoratul, sunt convins că au văzut-o foarte bine şi politicienii, mai trebuie s-o vadă şi mass-media noastră năucă şi isterică. Dacă e să fiu de acord cu dl Pârvulescu pe ceva, este pe teama că politicienii ar reveni mai degrabă la sistemul pe liste, şi aşa ceva nu trebuie să se întâmple.
Poate că nu am ajuns unde ar fi trebuit, dar am făcut un pas înainte, nu înapoi.
În fine, o ultimă observaţie. Dezbaterea e otrăvită şi de insultarea dicţionarului, aşa cum am mai spus. Se vorbeşte de “problemele/ciudăţeniile/aberaţiile uninominalului”. Prostii. După cum vedeţi, problemele sunt date de încercarea stângace de a realiza un sistem care să semene cu unul majoritar şi să dea rezultate proporţionale. Aberaţiile nu sunt ale uninominalului, ci ale fugii de uninominal.
Oamenii inteligenti îsi rezolva problemele propunând solutii inovatoare si ingenioase. Cei mai putin inteligenti copiaza solutiile celor din prima categorie. Prostii copiaza si ei solutiile celor inteligenti dar în mod eronat. În fine, cei care parca nu sunt prosti destul le copiaza gresit, mai adauga niste ineptii proprii si se semneaza cu litere mari prezentându-le ca solutii originale. Cam asa se întâmpla adesea lucrurile pe la noi.
La începuturile lui 90, Ion Iliescu – pe care acum multi îl privesc ca pe un batrân întelept – lupta înca cu sârg împotriva capitalismului. Pe vremea sloganului “nu ne vindem tara”, amicii sai politici opuneau capitalismului o alternativa de stânga pe care o denumeau “modelul suedez”.
Aceasta cu toate ca, departe de nivelul de protectie sociala din tarile nordice, majoritatea românilor traia la limita subzistentei. Urmarea o cunoastem. Politica asa-zis sociala a FSN-PSD-ului i-a îmogatit pe cei ca Dan Voiculescu iar celorlalti le-a lasat un gust amar. Amar, ca bitterul suedez.
Pe urma, când a trebuit facuta o constitutie, nu s-a luat modelul uneia gata facute din tarile democratice. Sub patronajul distinsului politruc Antonie Iorgovan s-a copiat câte o fraza de aici câte una de acolo si s-a mai adaugat câte una specific româneasca pentru ca tot ansamblul sa para original. Iar la sfârsit parintele autointitulat al Constitutiei – acelasi domn Iorgovan – l-a botezat “semi-prezidentialism temperat” (într-un interviu antologic despre care am mai scris) si a brevetat inventia. Când liderii politici s-au convins în cele din urma ca textul constitutional trebuie modificat, în 2003, s-a apelat din nou la dl. parinte Iorgovan care a corectat Constitutia facând-o si mai proasta. Si astfel s-a ajuns ca batrâneii de la Curtea Constitutionala sa aiba de lucru serios zi de zi ca sa ne explice cam ce vrea sa spuna. Iar explicatiile sunt adesea contradictorii si nici n-au cum sa fie altfel de vreme ce textul e contradictoriu.
Si exemplele pot continua, de pilda cu cel nefericit al tezelor unice zamislite de dl. Adomnitei. Sau cu cel al schimbarii sistemului de vot. Când dupa ani de asteptare ideea renuntarii la pagubosul sistem pe liste a câstigat teren si pe scena politica, Asociatia Pro Democratia, cea care militase pentru schimbarea legii electorale, a redactat una noua. Oamenii dlui Pîrvulescu au început prin a copia sistemul mixt folosit în unele landuri germane. Mai apoi au adaugat tot felul de idei originale (dar proaste). Iar la sfârsit i-au spus “uninominal” si s-au semnat cu litere mari. Rezultatul a fost o gogomanie care daca s-ar fi aplicat ar fi trimis trei sferturi dintre candidatii propusi de PSD si PDL în Parlament. S-au emis unele critici (inclusiv pe acest blog). Dar dl. Pîrvulescu si-a aparat creatia pâna în pânzele albe folosind un întreg arsenal de argumente care mai de care mai false. Din fericire, legea dlui Pîrvulescu a fost declarata anti-constitutionala. Ar fi fost o ocazie de-a adopta una buna care se aplica cu succes prin alte parti. Dar, cum am spus, nu prea ne e obiceiul. Asa ne-am trezit cu legea actuala care poarta semnatura lui Anghel Stanciu de la PSD. Ramas fara titlul de parinte al uninominalului dl. Pîrvulescu a tinut sa-si aduca totusi o contributie si la noua lege si a propus ineptia cu “votul alb”. Apoi au semnat-o toti si au adoptat-o în Parlament. E surprinzator pentru mine faptul cum aceasta lege s-a impus foarte rapid, fara vreo dezbatere prealabila. Si aceasta cu toate ca neajunsurile ei erau evidente. Cel mai mare este desigur faptul ca desi botezata “vot uninominal” ea trimite în Parlament perdanti ai confruntarilor din colegii. Sunt departe de a fi un fan al Noricai Nicolai si ex-senatorul Adrian Paunescu îmi inspira greata. Dar amândoi au câstigat competitia electorala (dna Nicolai chiar cu un scor foarte bun) si nu obtin mandatul de parlamentar pe care l-ar merita. În locul lor va intra în Parlament direct din arestul Politiei Cluj un candidat liberal care a obtinut doar 11 procente. Plus un candidat UDMR care a fost votat de 34 de oameni. Pâna si dl. Tariceanu a reusit cu greu sa obtina un mandat la redistribuire. Cu un scor de peste 40 de procente, putem spune ca-l merita. Iar daca a avut ceva emotii, sper ca acestea sa-i fi amintit de faptul ca comisia care s-a ocupat de noua lege electorala a fost condusa de liberalul Voicu si ca reprezentantii partidului sau au sustinut actuala lege, alaturi de initiatorii din PSD.
Un alt defect previzibil pe care îl constatam acum este ca n-avem o majoritate clara. În cazul în care negocierile între cele trei partide mari esueaza ne vom gasi din nou într-o situatie de blocaj. Iar daca doua dintre cele trei partide se înteleg – cazul cel mai fericit – vom avea o coalitie de guvernare relativ fragila, nevalidata de alegatori. Care va sa zica, sunt multi alegatori care au votat pentru un candidat câstigator dar care n-a intrat în Parlament. Si sunt altii, tot multi, care au votat împotriva unui partid cu care partidul pentru care si-au dat optiunea se va alia la guvernare. Si toata aceasta lucratura se numeste “uninominal” si ar trebui sa reformeze clasa politica întarind legatura între ales si alegator.
Am scris mai multe articole împreuna cu Doc în care am explicat cu argumente cum trebuie schimbat sistemul de vot. Am scris altele în care explicam defectele legilor Pîrvulescu si Stanciu. Am mai scris unul acum câteva zile în care vorbeam de frustrarile pe care le va genera actualul sistem de vot. Si iata ca s-a întâmplat. Ne-au trebuit doua zile ca sa aflam cine a intrat de fapt în Parlament, iar ca sa aflam cine a câstigat de fapt alegerile ne va lua si mai mult. Asa ca ne ocupam timpul cu dezbateri în care se vorbeste de “Legea lui peste” (ca pe “Realitatea”) în conditiile în care pestele împutit a fost deja consumat.
Daca ar fi sa pastram un dram de optimism am putea sa subliniem singura calitate a legii Stanciu si anume faptul ca defectele ei sunt foarte vizibile. Sa fie oare suficient ca sa poata determina adoptarea unui sistem uninominal veritabil ? Manipulatorii de opinie de tip Sorin Rosca Stanescu sunt deja în garda : pentru ceea ce s-a întâmplat sus-numitul da vina pe “uninominalul impus de Basescu sub amenintarea referendumului”. Iar daca se va cadea de acord asupra acestei teze, ramâne doar primul paragraf de mai sus ca sa explice ce ni se întâmpla.
Am preluat întrebarea pusă de Ziarul Financiar la trei analişti politici, dnii Daniel Barbu, Cristian Pârvulescu şi Stelian Tănase. E o realitate faptul că această campanie electorală pare mult mai anemică decât au fost în trecut cele pentru alegerile parlamentare. Să vedem cum explică cei trei acest lucru.
În opinia lui Stelian Tănase,
” alegatorii sunt deturnati de la mesajele de campanie de scandaluri precum cel legat de ministrul de interne Cristian David, despre care fostul sef al Agentiei Antidrog Pavel Abraham a spus ca a consumat droguri sau cel legat de ziaristul Ion Cristoiu – un angajat al liderului PC Dan Voiculescu, despre care liderul PRM Vadim Tudor a spus ca ar fi fost informator al Securitatii. Din acest punct de vedere campania seamana cu un meci de fotbal foarte urat” (Stelian Tănase)
Punctul de vedere de mai sus îmi pare un clişeu, iar afirmaţiile sunt foarte puţin conectate la realitate. Cele două scandaluri au avut un impact absolut minor şi niciunul din ele nu are legătură cu campania! De fapt, tocmai asta e, campania pare anemică pentru că astfel de controverse şi de contre politice aproape că lipsesc între politicieni. Dl Tănase nu are la dispoziţie decât două exemple în care doar una din părţi ia parte la aceste alegeri, ca să îşi susţină opinia.
Dl Barbu acuză şi el presa care “a arătat cu degetul” politicienii; din nou, ce are asta cu anemia de campanie? Dl Barbu adaugă la asta, şi nu e nicio surpriză aici, un atac la sistemul de vot pe care îl numeşte “uninominal”.
“Este normal ca politicienii, chiar cei care doresc sa devina sau sa ramana premieri, cum este situatia lui Mircea Geoana (PSD) sau Calin Popescu- Tariceanu (PNL), sa nu fie interesati in a promova mesajul partidelor la televizor, ci mai degraba sa isi faca campanie pentru 16 – 17.000 de voturi in Dolj sau Ilfov.” (Daniel Barbu)
Ce pot să zic la aşa ceva? Nu, nu e normal – e o falsă dilemă. Nu văd de ce campania din Dăbuleni l-ar împiedica pe dl Geoană să promoveze la televizor mesajul partidului său. Ceea ce şi face, de altfel! La fel, nu am remarcat ca dl Tăriceanu să fi dispărut în Ilfov în toată această perioadă, din contră. Dl profesor şi analist politic Barbu are întreaga doză de dispreţ faţă de realitate care îi trebuie unui politician.
În fine, dl Pârvulescu se referă la oboseala partidelor după câteva serii de alegeri, ceea ce e o explicaţie reală, dar nu cred că e suficientă. Ziaristul oferă ca posibilă explicaţie şi faptul că alegerile parlamentare şi cele prezidenţiale au fost decuplate. Preşedintele APD, care dacă îmi amintesc bine a susţinut această revizuire constituţională, respinge această ipoteză: preşedintele Băsescu e în continuare prezent în campanie.
Şi totuşi, în această ultimă privinţă preşedintele APD are dreptate doar pe jumătate. De fapt, eu cred că există o explicaţie mare şi lată pentru apatia de campanie, o explicaţie care, în mod curios, e ignorată de toţi cei trei analişti. Ne întrebăm de ce nu fac partidele o campanie intensă; am ajunge mai uşor la explicaţie dacă am pune întrebarea cu semn contrar: de ce ar face-o?
Haide să privim lucrurile din punctul de vedere al partidelor. La ce le-ar putea servi o campanie intensă? De bună seamă, le-ar aduce voturi în plus. Cât? Să spunem, de dragul argumentului, 5% (ceea ce, în realitate, e exagerat de mult). Într-un sistem uninominal-majoritar, pentru un partid mare 5% în plus la vot înseamnă adesea majoritatea absolută. Însă, spre ştiinţa profesorului Daniel Barbu, sistemul nostru de vot este unul mixt-proporţional, la fel de proporţional ca şi până acum. Ceea ce înseamnă că un plus de 5% la vot înseamnă un plus de ~5% din mandatele parlamentare.
Or, indiferent care sondaj e luat în considerare, acest surplus de mandate generate de campania intensă nu ar schimba cu nimic situaţia în ce priveşte realizarea unei viitoare majorităţi parlamentare, indiferent ce partid l-ar obţine.
Cu sau fără 5% şi PSD şi PD-L ar trebui să negocieze cu PNL pentru majoritate. Cu sau fără 5% niciun partid nu realizează majoritatea absolută în parlament ca să poată impune, constituţional, un premier preşedintelui în exerciţiu. Sigur, 5% în plus pot schimba cu totul rezultatul alegerilor prezidenţiale (cum s-a întâmplat în 2004) … dar preşedintele nu este ales acum, ci peste un an.
Dacă preşedintele ar fi fost ales acum, atunci campania ar fi fost mult mai puţin anemică. Dacă am fi avut o scenă politică bipolară, din nou, campania ar fi fost mai animată: acum partidele se feresc să înjure prea rău potenţial aliaţi. Dacă am fi avut un sistem de vot uninominal atunci campania ar fi fost mult mai animată, pentru că majoritatea parlamentară ar fi fost pusă în joc în alegeri. Nu avem niciuna din aceste condiţii îndeplinite. Campania electorală este anemică, pentru simplul motiv că nu are miză.
[Citiţi şi "Victorioşii alegerilor parlamentare uninominale. Câteva confuzii.", şi "Efectul fluture-Stanciu si alte frustrari"]
Mai sunt putine zile pâna la viitoarele alegeri si cred ca sentimentul multora dintre noi fata de cele întâmplate în legislatura care tocmai se încheie este cel de frustrare. Victoria (trasa de par) a aliantei DA din 2004 ne-a permis desigur sa evitam instalarea la putere a unui regim care îsi demonstrase deja potentialul anti-democratic prin controlul exercitat asupra justitiei si asupra presei în legislatura trecuta. Dar, chiar daca nu si-au egalat predecesorii, actualii detinatori ai puterii au aratat ca fac parte din aceeasi mare familie politica de care nu reusim deloc sa scapam. Astfel, am trait sa vedem un prim-ministru care intervine în justitie pentru un amic politic, un ministru mituit cu caltabosi si o televiziune admonestata fiindca a revelat afacerea, un parlamentar al puterii sustinand o lege care sa impuna difuzarea de “stiri pozitive”, si altele de acelasi fel, frustrante, adica. Si, ca un corolar, ramânem la finalul lui 2008 aceeasi tara corupta fara corupti.
Ultimele zile dinainte de alegeri se desfasoara în aceeasi nota. Dl. prim-minstru Tariceanu – precum braconierul din bancul cu mistretul – se arata foarte surprins de salariile enorme de la agentiile guvernamentale acordate de el însusi cu câteva luni în urma. Mai apoi refuza sa aplice o lege votata în unanimitate de Parlament. Dar se declara adeptul unui regim parlamentar modern. Dl. Boc tuna si fulgera împotriva pensiilor speciale pentru parlamentari votate inclusiv de cei din partidul sau care ar fi fost chipurile “manevrati politic” de pesedistii care au initiat legea. (D-le Boc, pentru numele lui Zeus, daca se lasa “manevrati” ca o turma de oi, atunci de ce sa vi-i mai votam ? ). Iar PSD-ul, principalul sustinator parlamentar al actualului guvern de un an si jumatate critica de mama focului “guvernarea de drepata”.
Exista însa si momente în viata unei democratii în care vocea poporului e ascultata. Ma refer fireste la cele de la încheierea votarii, când electorii nostri vor putea vedea pe ecrane cum, gratie noului sistem de vot uninominal, frustrarile respective vor fi evacuate odata cu politicienii pe care le-au produs. În fine, asa cred unii. În ceea ce ma priveste, am o viziune mult mai pesimista despre modul în care vom petrece seara de 30 noiembrie.
Pentru a întelege ceea ce urmeaza trebuie sa va reamintiti regula dupa care noul sistem de vot selecteaza câstigatorii mandatelor de parlamentar. La nivelul fiecarui judet (împartit în colegii) se stabileste la câte mandate are dreptul fiecare partid, pe urma se claseaza toti candidatii din judetul respectiv în ordinea numarului de voturi obtinute, dupa care se aleg câstigatorii dupa acest clasament, respectând regula ca un colegiu sa nu aiba mai mult decât un singur câstigator.
În consecinta, daca institutele de sondare la iesirea din urne vor voi sa ne satisfaca curiozitatea în seara alegerilor, vor avea mult de lucru. Într-un sistem de vot uninominal autentic pentru a stabili daca politicianul X a fost ales trebuie estimat doar procentajul sau si al adversarilor principali din colegiul unde a candidat. În schimb, în mixtura inventata de dl. Stanciu, va trebui estimat numarul de voturi al tuturor candidatilor din circumscriptie. Nu stiu daca institutele noastre de sondare sunt pregatite pentru acest lucru. Dar chiar si daca sunt, ele s-ar putea sa se confrunte cu o problema insolubila :
Termenul metaforic de “efect fluture” a fost introdus de meteorologul Edward Lorenz pentru a ilustra sensibilitatea unor sisteme fata de conditiile initiale, si imposibilitatea de-a prevedea evolutia acestora. În speta, ideea batailor aripilor unui fluture care ar putea provoca o tornada la mii de kilometri distanta ilustreaza imposibilitatea prognozelor meteorologice pe termen lung. Legatura cu sistemul ciudat inventat de dl. Stanciu ? Iata un exemplu teoretic : Într-un judet cu trei colegii, partidele A, B si C obtin fiecare câte un mandat. Clasamentul dupa numarul de voturi de care vorbeam mai sus se prezinta astfel : A1, B1, B2, C2, C3, A3, C1, A2, B3. Am notat aici cu A1 candidatul partidului A în colegiul 1, samd. Dupa regula enuntata mai sus fericitii câstigatori sunt A1, B2 si C3. Daca însa inversam locurile lui A1 si B1, alesii vor fi B1, C2 si A3 : câteva voturi în plus sau în minus într-un colegiu pot schimba complet lista alesilor în tot judetul !! Nu stiu ce ne vor spune institutele de sondare în seara alegerilor daca diferenta estimata între doi candidati intra în marja de eroare, dar mi-e teama ca din cauza fluturilor si gargaunilor din capul dlui Stanciu nu vom sti nimic precis. Va trebui sa asteptam numaratoarea finala a voturilor ca sa aflam câstigatorii mandatelor. Atunci vom realiza si ca unii precum C2 si A3 din a doua lista de mai sus sunt perdanti în colegiu, ceea ce va fi iarasi frustrant pentru o buna parte din votanti.
Un lucru vom sti totusi sigur în seara de 30 noiembrie si anume clasamentul partidelor în urma scrutinului. Nu vom sti însa cine a câstigat alegerile ; facatura proportionala a dlui Stanciu nu va permite nici unui partid sa obtina majoritatea absoluta. Va urma o perioada tulbure de negocieri între partide care s-au atacat pe perioada campaniei, de amenintari cu alegeri anticipate pe de-o parte si cu suspendarea presedintelui de cealalta, e interpretari ad-hoc ale Constitutiei si asa mai departe. În cele din urma cu voia lui Zeus, sau a Curtii Constitutionale, sau a mai stiu eu cui, vom avea fie un guvern minoritar, fie unul numit pe baza de algoritm sprijinit de o coalitie care risca sa se destrame la prima cearta. O noua legislatura va putea începe si nimic nu ma face sa sper ca va fi mai putin frustranta.
