În caz în care cineva mai poate să aibă un dubiu: procesul de revocare este unul perfect democratic. Democratic şi educativ! Asta pentru că preşedintelui Băsescu, zice Ion Iliescu – muza mineriadelor, trebuie să i se dea “o lecţie de pedagogie politică”. Trebuie adus în faţa parlamentului pentru a i se trasa, părinteşte, limitele acţiunilor sale prezidenţiale. O astfel de trasare ar fi perfect neconstituţională (dar nu vă aşteptaţi de la alde Iliescu să se împiedice de bucata aia enervantă de hârtie când vine vorba de a-l opri pe Băsescu să o încalce, sau – în interpretarea penelistă – s-o sfideze). Preşedintele nu-şi poate negocia cu Parlamentul prerogativele sale, căci ambele instituţii trebuie să se supună supremaţiei constituţiei; iar Parlamentul nu este legitim prin sine, ci doar ca urmare a rolului lui constituţional. Un rol pe care şi-l uită constant.

Parlamentul nostru tinde mereu să considere că acel articol din legea fundamentală, care spune că este forul reprezentativ suprem al poporului, este un fel de dat natural, ba chiar un privilegiu care le revine automat, nu o datorie pe care trebuie s-o aibă în vedere şi pentru care trebuie să lupte. Parlamentul nostru se comportă ca un general care face mereu paradă cu medaliile lui de vitejie, considerând că afişarea respectivelor bucăţele de metal pictat îi acordă şi privilegiul de-a fugi de inamic. Altfel nu văd cum revocarea preşedintelui (dincolo de faptul că nu există în constituţie, dar cum spuneam constituţia nu contează) poate fi considerată proces perfect democratic, în timp ce revocarea parlamentului intră, după părerea lor, la capitolul populism şi demagogie. Ba chiar, pe sistemul “o imbecilitate repetată îndeajuns de mult la televiziune devine ceva rezonabil” (un sistem foarte păcătos), se vorbeşte chiar de “şantajarea” cu alegeri populare a sărmanilor listaşi de partide. Vă închipuiţi eroicul nostru general plângându-se public de şantajul prin care i se cere să-şi conducă, fie şi din spatele frontului, trupele.

E drept că revocarea poate fi folosită în abuz, dacă nu are nici un fel de restricţii, cu alte cuvinte dacă nu e folosită ca relegitimare a unei instituţii reprezentative, ci doar ca şicană în interes partizan. Principalul mod de a împiedica folosirea abuzivă a acestui instrument democratic este ca efectele lui să privească şi să afecteze direct şi instituţia care recurge la el. Nu sunt singurul care consideră că aşa ar fi logic din punct de vedere constituţional:

Suntem de părere că faţă de articolul 2 din Constituţie, care spune că suveranitatea aparţine poporului cu drept de referendum putem spune că: Un eventual refuz al poporului de a vota demiterea preşedintelui echivalează cu un vot de blam la adresa Parlamentului, de unde rezultă retragerea susţinerii acestuia.

Sigur, la vremea respectivă în postul de preşedinte nu era Traian Băsescu, ci tătucul tătucului constituţiei, Ion Iliescu. Iar dacă dl. Iliescu s-a convertit acum la o formă specială de parlamentarism (care nu e deloc parlamentarism, în fapt, e doar partitocraţie) atunci Iorgovan l-a urmat ca un fidel ce se află. Ce părere are cuviosul Antonie despre pasajul respectiv?

Ce am scris e zero.

Da, asta ar fi după ei constituţia noastră, ceva eteric şi ezoteric, un text volatil, interpretabil doar de un număr mic de iniţiaţi, o lege ale cărei prevederi şi logică fluctueză în funcţie de interese partizane de moment. Căci nu e singurul caz în care părinţelul Antonie scrie ceva care e egal cu zero; aşa cum nu e singurul caz în care se pune în funcţiune sistemul cu imbecilitatea repetată îndeajuns de mult la televiziune încât să devină măcar credibilă, dacă nu chiar certă. În virtutea unei “echidistanţe” străine de adevăr şi de bun simţ, politicieni şi jurnalişti deopotrivă se perindă pe la televiziuni repetând că toată chestia asta cu preşedintele jucător este cam neconstituţională (o spun şi peneliştii, deşi cu sintagma asta au ajuns la putere; probabil că ce-au spus în campanie e zero); că legea fundamentală, printr-un articol pe care nu reuşesc să-l identifice, îi cere preşedintelui să fie mediator politic, cu alte cuvinte neutru politic, cu alte cuvinte să-şi ţină gura; că intervenţiile politice ale preşedintelui sunt încălcări grave ale rolului său constituţional.

Or, Cristian Ghinea, într-un comentariu din România Liberă, enumeră nu mai puţin de trei decizii ale Curţii Constituţionale care contrazic explicit această teorie. Una din aceste decizii este semnată şi validată chiar de părintele Iorgovan, din postura de judecător constituţional. Nu pot, în acest caz, decât să reiau îndemnul de final din articol: oameni buni, cititi singuri Constitutia, nu mai ascultati prostiile de la televizor!