I. Două puncte teoretice
Primul punct e legat de rolul justiţiei, cred că e mai uşor să-l exprim într-un exemplu. Să presupunem că cineva vă datorează nişte bani şi l-aţi dat în judecată. La proces judecătorul află care e situaţia, se întoarce şi vă spune, binevoitor: “aşa e, omul ăsta trebuie să-ţi dea nişte bani. Ca să vezi!” După care bate obrazul spre pârât şi închide mulţumit cazul. Sună a glumă, nu? Ce vreau să spun de fapt aici e că reparaţia este parte integrantă a actului de justiţie. Nu apelăm la justiţie ca să ne dea dreptate, ci ca să ne facă dreptate. Mutatis-mutandis, Curtea Constituţională se află în aceeaşi situaţie: legea fundamentală nu-i cere să constate existenţa şi responsabilii conflictelor juridice de natură constituţională, ci îi cere explicit să le soluţioneze.
Al doilea punct este unul de principiu, trebuie neapărat să-l enunţ ca să explic apoi de ce nu pledez pentru călcarea lui. Pe scurt, acesta spune că puterea trebuie exercitată cu reţinere, şi cu cât puterea e mai mare cu atât reţinerea trebuie să fie mai strictă. Principiul e cât se poate de necesar într-un sistem instituţional: cu cât prerogativele sunt mai puternice, cu atât exercitarea lor trebuie mai atent cenzurată şi, în special, autocenzurată. Curtea Constituţională are prerogative foarte puternice, pentru că deciziile ei nu pot fi în niciun fel apelate şi sunt obligatorii. Prin urmare, în îndeplinirea atribuţiilor ei, Curtea trebuie să exercite reţinere maximă în folosirea lor. Cu cât mai puţin decide cu atât mai bine.
II. Un rezumat al cazului
Pentru cei care n-au citit articolele anterioare. În 1996 magistraţii au primit, ca funcţionari publici, un spor de 50% din salariu. În 2000, printr-o Ordonanţă aprobată ulterior, ei au fost urcaţi în grila demnitarilor, sporurile s-au adăugat la salariu şi au fost abrogate din legea din 1996. Între 2007 şi 2009, instanţele de judecată, culminând cu Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, au decis însă că legea din 1996 se aplică în continuare şi că au drepturi la acele sporuri (bineînţeles, raportate la noul salariu). La cererea preşedintelui Băsescu, judecătorii constituţionali au decis că s-a creat astfel un conflict juridic, că ÎCCJ nu are competenţa constituţională să instituie, abroge sau modifice norme cu putere de lege sau să le facă controlul constituţional. Mai mult nu au decis, iar în motivare afirmă explicit că deciziile ÎCCJ care au produs conflictul rămân în continuare valabile, pentru că Curtea Constituţională nu are dreptul să se transforme într-o instanţă de control judiciar.
În această privinţă, consider eu, decizia lor nu este temeinică.
III. O întrebare pentru Curtea Constituţională
În articolul trecut am dat un exemplu/sugestie care schiţează argumentul meu. Sugeram acolo ca reprezentanţii MJ să ridice o excepţie de neconstituţionalitate privind articolul legii din 1996 care acorda sporurile magistraţilor. Ideea e simplă, conflictul a plecat de la faptul că Guvernul, Parlamentul şi Preşedinţia pe de-o parte şi ÎCCJ pe de cealaltă au o opinie diferită apropo de statutul acestui articol. Haide să vedem, acum, când acest conflict ar fi trebuit rezolvat, ce părere are chiar instituţia care ar fi trebuit să-l rezolve despre situaţia articolului buclucaş. Să considere că ar fi în vigoare ar fi aberant. Ar însemna să facă acelaşi lucru pe care a decis că ÎCCJ nu-l poate face, ar însemna să ia locul acesteia în conflict. Ar însemna şi să-şi anuleze efectiv decizia anterioară şi să contribuie la un haos care e deja destul de mare şi de a cărui rezolvare e responsabilă. Pe de altă parte, dacă decide că articolul este abrogat atunci pune Parlamentul şi Guvernul într-o situaţie fără ieşire, în condiţiile în care Curtea a acceptat ca deciziile ÎCCJ în baza lui rămân valabile. Legiuitorul va fi pus să constate, nu doar că nu el ci altcineva a instituit, în trecut, o normă cu valoare de lege, ci şi că norma respectivă continuă în prezent să producă efecte, fără ca Parlamentul să poată să intervină! Căci, cu toată bună voinţa, Curtea Constituţională nu poate decide în acelaşi timp că un articol de lege nu există dar că Parlamentul îl poate modifica sau abroga.
Cu alte cuvinte, dilema în care s-ar afla Curtea Constituţională dezvăluie un fapt alarmant: deşi l-ar fi soluţionat, conflictul juridic de natură constituţională există în continuare.
IV. O cale deschisă Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie
Am constatat că conflictul persistă chiar şi în condiţiile în care pe viitor ÎCCJ s-ar conforma cuminte rolului său constituţional, fără să le mai uzurpe pe cele ale celorlalte instituţii. Însă decizia CCR nu a contribuit deloc la asta, din contră. Nu mă refer doar la declaraţia preşedintelui ÎCCJ Nicolae Popa, care a instigat judecătorii să continue acest conflict pe motiv că decizia Curţii Constituţionale ar fi “eronată”. Acesta a fost un act gratuit de violenţă inter-instituţională, la care ne-am fi aşteptat din partea acestui Miron Cozma în robă. Însă chiar decizia “eronată” a CCR e responsabilă de poziţia de forţă de pe care dl Popa face aceste declaraţii. Nu îi erau necesare, în loc de asta putea doar să ridice din umeri. Degeaba a decis Curtea Constituţională că ÎCCJ a luat deciziile în cauză prin uzurparea prerogativelor altor instituţii, de vreme ce aceeaşi Curte decide că ele rămân valabile, ba chiar că nu poate pune la îndoială valabilitatea lor sau a oricăror alte decizii similare luate pe viitor! Ce va împiedica atunci ÎCCJ să continue să facă acelaşi lucru? Să continue prin hotărârile şi deciziile sale conflictul în care s-a aflat şi se află cu celelalte instituţii? Degeaba Constituţia spune că deciziile Curţii Constituţionale sunt general obligatorii, dacă în această situaţie specifică Curtea se obligă pe sine să nu oblige instituţia responsabilă să facă ceva? Cum poate atunci să soluţioneze acest conflict sau oricare altul în care ar fi implicată ÎCCJ?
V. Un argument inaplicabil
De asta nu se aplică argumentul, preluat şi afirmat de Curte, care spune că dacă ar pune în discuţie deciziile care au generat acest conflict atunci ar deveni o instanţă de control judiciar şi ar crea o cale extraordinară de atac. Răspunsul aici e: da, aşa este, dar dacă vreţi să vă respectaţi rolul constituţional atunci nu aveţi de ales! De altfel, argumentul s-ar aplica în alte situaţii similare, în care Curtea nu a fost la fel de reţinută. Anul trecut ea a soluţionat un conflict apărut între preşedinte şi primul-ministru printr-o decizie în care au afirmat că acesta din urmă e obligat să vină cu o nouă nominalizare dacă prima e respinsă şi că preşedintele e obligat să o accepte. Această intervenţie a CCR în numirea unui ministru e la fel de extraordinară cum ar fi una în stabilirea valabilităţii unei decizii judecătoreşti. Fie face asta, fie CCR acceptă implicit că nu-şi poate îndeplini prerogativa soluţionării conflictelor de natură constituţională în care e implicată ÎCCJ, cu toate consecinţele ce decurg de aici. De asta nu încalc principiul enunţat în debutul acestui articol când cer CCR să facă mai mult decât a făcut: pentru că nu a făcut, de fapt, nimic. Curtea spune că dacă ar contesta valabilitatea deciziilor ÎCCJ atunci Curtea şi-ar depăşi atribuţiile constituţionale. În realitate, refuzând din principiu să conteste valabilitatea deciziilor cu pricina, Curtea nu şi le poate îndeplini.
July 18, 2009
Nu am acum dispoziţia necesară să arăt ce anume mă face să fiu foarte impresionat de acest articol-episod 3, raportat la semnificaţiile ultimei forme de dictatură a bâtelor negre, anticonstituţionale -de cea mai neagră speţă… a abuzului de putere- (nea)veniţi cu demnitatea pierdută, dată de ceasul morţii… pentru un pumn de bani. (poate şi datorită faptului că aş avea de descris prea multe motive, strâns legate între ele, de susţinere a ideilor din acest episodl).
Mă rezum la eventuala utilitate a unei decizii CC de genul celei în discuţie, nr. 838/2009, dar nu cu intenţia să justific nesoluţionarea conflictului, limitată la constatarea acestuia, contrară temeiului legal prevăzut la litera „e” din art 146, chiar dacă această constatare e preferabilă nesoluţionării explicite şi respingerii cererii.
1. Codul de procedură civilă, art.322 , alin1:
„Revizuirea unei hotărâri rămase definitivă în instanţa de apel sau prin neapelare, precum si a unei hotarâri dată de o instanţă de recurs atunci când evocă fondul, se poate cere in urmatoarele cazuri:”
Avem mai jos o variantă de modificare şi completare a art 322 şi 324 C. proc. civ :
*
La articolul 322, după punctul 9 se introduce un nou punct, punctul 10, cu următorul cuprins:
„10. dacă,după ce hătărârea a devenit definitivă, Curtea Constituţională s-a pronunţat asupra excepţiei invocate în acea cauză, declarând neconstituţională prevederea care a făcut obiectul acelei excepţii sau alte dispoziţii din actul atacat care, în mod necesar şi evident, nu pot fi disociate de această prevedere.”
Alineatul (3) al articolului 324 se modifică şi va avea următorul cuprins:
„Pentru motivele prevăzute la art. 322 pct. 9 şi 10, termenul este de 3 luni de la
data publicării hotărârii Curţii Europene a Drepturilor Omului, respectiv a deciziei
Curţii Constituţionale în Monitorul Oficial al României, Partea I”.
*
Cu o asemenea suplimentare a motivelor de revizuire pot fi desfiinţate (retractate) deciziile definitive şi cele irevocabile, pronunţate în baza unor norme sau dispoziţii constatate ulterior a fi neconstituţionale, când această cale de atac există în momentul pronunţării hotarârilor irevocabile (noua cale de atac se poate reformula mai cuprinzător şi cu trimitere mai explicită spre deciziile CC prin care se sancţionează dispoziţii, nu doar articole neconstituţionale sesizate pe calea execepţiei în procese).
Această propunere legislativă a fost depusă din noiembrie 2007 la camera deputaţilor şi este singura referitoare la Codul de procedură civilă, alături de modif. altor două legi organice :
„Proiectul de Lege pentru modificarea şi completarea Legii nr.47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, a Codului de procedură civilă şi a Codului de procedură penală”
Proiectul- PL 818/2007- a fost adoptat tacit în camera deputaţilor abia la 11.03.2008, iar la senat a rămas în nebăgare de seamă, până a expirat legislatura. Abia în noul mandat senatorial, în 04.05.2009-la vreme de seară, a ajuns în faza votului final, în şedinţă prezidată dubios de M. Geoană, după regula „bulibăşeala alba-neagra”, adică a fost respins („pentru” doar un vot mai puţin decât necesarul de 69) şi trimis direct la coşul de gunoi.
*
Cine plăteşte timpul cu menta frecată, dar mai ales cine merită felicitări -în condiţii de solemnitate judecătorească- pentru inexistenţa acestei căi de atac împotriva abuzului de putere al bâtelor negre neconstituţionale? Cine plăteşte de fapt bâtele judiciare, din partea puterii legislative?
*
Tergiversările anterioare, apoi propunerea prealabilă votului din 04.05.2009 (nu mă miră din partea cui, nu vă mai spun-persoană importa(n)tă-„dezinteresată”) de retrimitere la comisie, votul dubios (pct. 9 al ordinei de zi, reclamat, repetat şi iarăşi reclamat-degeaba- pt neconcordanţă între nr. voturi şi nr prezenţi), s-au finalizat prin bulibăşeala alba- neagra a lui M. Geoană, fiindcă a respins propunerea de aprobare, cu toate că nu a supus la vot varianta proiectului de respingere (în stenograma din aceeaşi zi , se poate vedea comparativ cu pct. 21 al ordinei de zi -un proiect legat de ministerul de interne- la care aceelaşi mare prezident- prezicătoare, mama Omida, a cerut vot de aprobare, apoi de respingere, iar în final , fiindcă nu obţinuse majoritatea necesară nicicum, l-a trimis la comisie, printre rumorile sălii, sa mai dea altădată o sansă păcii de la interne)
În aceeaşi zi a apărut şi o secvenţă de comă, când un nedumerit a purces la microfon, să atragă atenţia că un vot ar fi necesitat propunerea printr-un proiect de respingere (sau viceversa), iar Geoană răspunde ca şi cum ar vorbi cu un pacient de la balamuc, un fel de
-„Stai cuminte cu mama, băieţel, hai să te mângâi niţel la freză şi să-ţi spun că acum adevărul e altfel decât pretinzi, dar poţi să mai vii şi altădată cu asemenea observaţii, noi te înţelegem, treci la loc!”
I-aş zice si eu prezidatorului:
-Stai jos, loază, distincţia ta este „Meritul Judiciar” !
PS. Până una-alta, executivul, adică legiuitorul (bun) de-legat, demn de umilinţă din partea bâtelor judecătoreşti ale abuzului de putere, dacă vrea să-şi regăsească potenţialul legislativ, în afară de calea tranşării directe a sporului de sporuri neuropsihice, ar face bine să observe prevederile art. 725 alin 1, Cod proc. civ, din capitolul „Dispoziţii finale” (tranzitorii, adoptate odată cu modificarea masivă a acestui cod în 2001):
„Dispozitiile legii noi de procedură se aplică, din momentul intrării ei in vigoare, şi proceselor în curs de judecată începute sub legea veche, precum si executărilor silite începute sub acea lege.”
July 19, 2009
http://www.bitpress.ro/articole/pamflet/3717/cadeeee-padurea-trivale-o-noua-melodie-marca-bitpress.ro-video.html
Cadeeeee padurea Trivale! Pamflet muzical marca Bitpress.ro, ca protest fata de defrisarile ilegale care au loc in Padurea Trivale din Pitesti si nu numai! Asculta si da mai departe! Ia atitudine!
July 20, 2009
Nu, argumentul Curtii este judicios. Ei nu pot sa constituie o noua cale de atac extraordinara, indiferent ce teorii juridice s-ar prezenta.
Practic tu afirmi, si iti pare ca demonstrezi, ca o hotarare ICCJ oarecare e nelegala. Sa-ti fie de bine. CCJ nu are caderea sa ia masuri in contra ei. Chiar daca ai dreptate.
Sau mai bine spus, intr-un stat de drept, tu nu poti avea dreptate in contra ICCJ. Pur si simplu nu exista notiunea. C’est tout.
July 21, 2009
Mircea Popescu,
ei, as! Un stat in care o institutie are intotdeauna dreptate nu e un stat de drept, e o monarhie absolutista. Il ungem pe presedintele ICCJ rege prin gratia divina si atunci, da, suveranul Popa I nu poate gresi. El e izvorul de drept.
In schimb daca admitem ca suntem stat de drept, in care suprematia e detinuta de o lege fundamentala, atunci o institutie poate gresi impotriva ei, si trebuie sa existe si o cale de reparatie impotriva acestei greseli. Extraordinara? Cu siguranta! Dar trebuie sa existe.