Îmi dau seama că încrâncenarea şi campania asta are o miză cât se poate de serioasă, dar într-un fel episodul mă şi amuză. Pricep că e un scandal, dar zău dacă înţeleg pe ce s-ar putea baza, la modul rezonabil. Dacă înţeleg bine, la o expoziţie de street-art organizată la New York artişti români au expus un căluţ de jucărie cu o svastică pe crupă. Bun, dincolo de vechimea simbolului, să crezi că simpla reprezentare a unei svastici e o pledoarie pentru nazism are la fel de multă noimă ca pretinde că romanele Agathei Christie sunt pledoarii pentru crimă. Ca să nu spunem că e greu de crezut că există o idiosincrasie la subiectul şi simbolurile naziste din partea unor persoane care, de exemplu, n-au avut probleme să-l laude pe Ion Antonescu. Şi atunci ce rămâne? Rămâne valoarea artistică a exponatului. Asupra ei nu mă pot pronunţa, căci nu sunt critic de artă. Ocazie cu care constat că, în rândul comentatorilor politici, am devenit o excepţie.
Spuneţi şi voi dacă nu e amuzant. Oameni care până acum n-aveau decât o temă obsesională, preşedintele Băsescu şi tot ce are legătură cu el, acum au … eh, au aceeaşi temă obsesională dar exprimată în alt fel. Căci motivul real (rezonabil nu poate să fie) al acestei conversii profesionale sui-generis este fapul că expoziţia cu pricina era organizată de Institutul Cultural Român, care e condus de o persoană vinovată de a se fi exprimat în favoarea preşedintelui. Să-i zicem, “efectul educativ Băsescu”.
Nu e prima oară când se manifestă. Acum mai bine de un an, preşedintele înjura cu un termen etnic o jurnalistă “vinovată” de a-l fi filmat prea insistent. Incompetenţa sa şi a sepepiştilor a făcut ca înregistrarea să ajungă în presă, care a multiplicat-o, cu tot cu înjurătură, până a obosit. Am expus atunci ipocrizia grosieră cu care presa a tratat tema, n-o mai fac acum. Cel puţin nu la modul specific. La modul general, am constatat acelaşi fenomen ciudat şi amuzant de care vorbeam mai sus. Oameni care înainte, în cazul cel mai bun, nu dădeau nici o atenţie chestiunii discriminării etnice au devenit brusc extrem de interesaţi de acest subiect. Au început să manifeste o gingaşă sensibilitate acolo unde înainte nu era decât indiferenţă sau dispreţ. Efectul educativ Băsescu.
Ar trebui poate să ne folosim de acest lucru. Fac un apel la preşedinte, în numele interesului naţional, să înjure cât mai cu sete reprezentanţii altor minorităţi, sexuale sau religioase, care ar putea beneficia de o presă mai bună. Fac un apel insistent să îşi dea cu părerea, direct sau prin reprezentanţi, şi asupra unor subiecte ştiinţifice pe care presa noastră le ignoră complet nejustificat. Abia aştept să văd “analiştii” preocupându-se de fizica particulelor subatomice, termo-economie sau concertele pentru clavecin, doar ca să-şi poată continua agenda obsesională. Măcar ar câştiga şi publicul ceva.
Încă două observaţii. Oarecum ironic, la fel cum s-a întâmplat cu înjurătura preşedintelui, acest pseudo-scandal care-l are ca ţintă H.R-Patapievici, ascunde unul mult mai serios. Promovarea unui ponei roz “vinovat” de a avea o svastică pe crupă e una. Promovarea unui fost securist şi impostor este cu totul altceva.
A doua e legată de un mecanism mediatic pe care l-am mai văzut în presa noastră : referinţele circulare, trucul prin care 0 surse de informaţii devin 3, 4 sau câte or fi. Vă amintiţi episodul răpirii jurnaliştilor, ştirea eliberării lor? O dăduse OTV, din cine ştie ce surse. O preluase apoi Al-jazeera. După care o dăduse toaaată presa noastră, pe motiv că deja era dată de două surse. Cam aşa ceva avem şi aici, cu excepţia faptului că nu putem vorbi de o eroare făcută cu bună credinţă. Din contră. “Scandalul” de la New York este instigat din ţară, după care presa de partid îşi justifică articolele fix cu scandalul creat de ei.
[Evenimentul Zilei, "Atac naţionalist la ICR"]
