Un pic de istorie, căci mă ocup de legea asta de când era doar un proiect, pe vremea PSD, o lege cerută foarte insistent de o bună parte a societăţii civile. Mai precis încă de atunci am arătat că, fiind o lege partitocratică prin natura ei, ea reprezintă un pas hotărât înapoi, nu înainte. E o greşeală, nu o soluţie.

Din cine ştie ce motive, PSD a abandonat şi legea anti-migraţie pentru parlamentari (o lege blocată explicit de constituţie), dar şi legea anti-migraţie pentru autorităţile locale. Din păcate, în timp ce societatea civilă îl abandona, proiectul acestei din urmă legi a fost reluat de noua putere instalată după 2004. Proiectul astfel conceput spunea că primarii şi consilierii îşi pierd mandatul dacă demisionează din partid (o prevedere benignă şi inutilă) iar consilierii şi-l pot pierde şi dacă sunt demişi din partid. În ce priveşte acest din urmă articol, am explicat pe atunci de ce legea este neconstituţională, şi de ce este inutilă, şi, din nou, de ce este inutilă. La ora la care scriam articolele respective, legea era depusă spre promulgare la preşedinte.

Preşedintele a trimis înapoi legea în parlament, reclamând inclusiv neconstituţionalitatea de fond şi de formă a prevederilor legii. Camera Deputaţilor, prima sesizată, a scos articolul problematic, cel cu demiterea prin decizie de partid. Apoi proiectul s-a dus la Senat, camera decizională, iar senatorii, din puţul iresponsabilităţii, au spus sec că nici nu discută cererea respectivă. Legea s-a reîntors la preşedinte, care a promulgat-o. Rău a făcut, trebuia să o atace la Curtea Constituţională.

Legea a intrat în vigoare, în consecinţă partidele, PSD în principal, au declanşat o mulţime de procese pentru a exclude din consiliile locale “migratorii” de după 2004. Unul din cei excluşi a contestat actul la o instanţă din Mehedinţi, iar judecătorii de acolo au ridicat din oficiu o excepţie de neconstituţionalitate. CCR a judecat excepţia şi a admis-o. Pe scurt, judecătorii au decis că legea pedepsea retroactiv, şi că data intrării în vigoare nu era clar prevăzută aşa cum cere constituţia. Trebuie spus aici că cererea venită de la juriştii preşedintelui reclama inclusiv aceste două probleme evidente, dar senatorii n-au vrut să audă argumente.

Or, ce e important aici este că nu avem doar o dispută juridică teoretică, un fel de dezbatere pedantă care priveşte un număr mic de oameni de specialitate. Pe legea respectivă s-au luat hotarari administrative şi s-au deschis procese în justiţie. Decizia CCR face ca demiterile consilierilor pe motiv de migraţie să fie lovite de nulitate şi face procesele inutile; cu alte cuvinte s-a pierdut enorm de mult timp, şi bani, şi nervi, şi efort; autorităţile locale au fost şi vor fi date peste cap, cu efecte directe asupra comunităţilor locale. Totul pentru că o mână de senatori iresponsabili nu au vrut să ţină cont de nişte argumente rezonabile.

Asta n-ar fi nimic, dacă decizia Curţii n-ar fi exclusiv pe formă. Adică CCR n-a decis că articolul anti-migraţie ar fi în sine neconstituţional, ci doar că nu poate fi aplicat retroactiv. Dar CCR e obligată să decidă doar excepţiile ridicate de instanţele de judecată, nu poate să ia iniţiativa şi să judece altceva decât i s-a cerut. Totuşi, judecătorii (în unanimitate) au făcut un gest pe care presa noastră nu l-a reţinut. Au adăugat în argumentarea lor o opinie, o precizare necesară chiar dacă e fără putere de decizie. O reproduc mai jos:

IV. Potrivit competenţei sale, astfel cum este stabilită prin art.2 alin.(3) din Legea nr.47/1992, Curtea „se pronunţă numai asupra constituţionalităţii actelor cu privire la care a fost sesizată, fără a putea modifica sau completa prevederile supuse controlului”.

Cu toate acestea, şi fără a se erija în legislator pozitiv, Curtea observă că dispoziţiile legale examinate, prin modul deficitar de redactare, nu corespund exigenţelor de tehnică legislativă specifice normelor juridice. Or, referitor la aceste cerinţe, Curtea Europeană a Drepturilor Omului s-a pronunţat în mod constant, statuând că “o normă este «previzibilă» numai atunci când este redactată cu suficientă precizie, în aşa fel încât să permită oricărei persoane – care, la nevoie, poate apela la consultanţă de specialitate – să îşi corecteze conduita” (Cazul Rotaru împotriva României, 2000), iar “[ ... ] cetăţeanul trebuie să dispună de informaţii suficiente asupra normelor juridice aplicabile într-un caz dat şi să fie capabil să prevadă, într-o măsură rezonabilă, consecinţele care pot apărea dintr-un act determinat. Pe scurt, legea trebuie să fie, în acelaşi timp, accesibilă şi previzibilă” (Cazul Sunday Times împotriva Regatului Unit, 1979).

În cazul de faţă, Curtea constată că textele legale examinate nu îndeplinesc cele patru criterii de claritate, precizie, previzibilitate şi predictibilitate pentru ca subiectul de drept vizat să îşi poată conforma conduita, astfel încât să evite consecinţele nerespectării lor.

Judecătorii spun aici destul de explicit că legea are o problemă şi pe fond, nu doar pe formă. Că dacă va fi păstrată prevederea respectivă, fie ea şi corectată ca să se aplice doar pe viitor, Curtea va fi nevoită să o declare neconstituţională imediat ce va fi sesizată. Judecătorii au atenţionat parlamentul, ca să împiedice alte decizii şi alte procese ce vor fi doar o risipă de resurse. Legea suspendată de judecători a fost luată azi în discuţia parlamentului. Rămâne să vedem dacă senatorii jurişti vor înţelege de data asta.

COMPLETARE: În timp ce editam acest articol, Curtea Constituţională s-a pronunţat asupra altor două chestiuni. Asupra demiterii ministrului justiţiei ca urmare a unei moţiuni simple, pe care, aşa cum am prevăzut, au respins-o; şi asupra noii versiuni a legii referendumului pe care, aşa cum am prevăzut, au respins-o. Mă refer la legea cu amendamentele comisiei juridice de la Senat, cea adoptată în urmă cu două săptămâni. Cum deputaţii au re-adoptat ieri exact aceleaşi amendamente, cred că nu mai trebuie să explic ce grad de iresponsabilitate există la Antonescu, Ponta, Kelemen, Bolcas si restul.