Proiectul iniţial legii ANI, cel care aparţinea dnei Macovei, a fost supus la două critici majore. Prima critică spunea, în esenţă, că nu este îndeajuns de dur şi de strict. A doua critică spunea, în esenţă, că este excesiv de dur şi de strict. Faptul că aceste critici se bat cap în cap nu a împiedicat anumite persoane să le arunce, fără să clipească, pe ambele. Dna Weber, reprezentanta PNL în PE, îmi vine acum în minte. În urmă cu 2-3 ani se răstea la dna Macovei că de ce ANI nu cercetează şi rudele de gradul IV. Acum a descoperit că însăşi ideea de cercetare în felul acesta a averii demnitarilor este o exagerare, şi impunerea de către europeni a unui standard dublu. Oricum, măcar dna Weber a aşteptat să treacă ceva vreme; căci sunt cazuri de papagali politici care acuză şi un lucru şi contrariul lui practic în acelaşi timp.
Ideea de la care pornea proiectul dnei Macovei era, dacă se poate spune aşa, că prevenţia e mai bună decât tratamentul. Inspectorii Agenţiei verificau averile demnitarilor, bunurile în sumă mai mare de 10.000 de euro, care nu puteau fi justificate (nu neapărat dobândite în mod ilicit) de demnitar urmau să fie taxate (nu confiscate). Asta după ce decizia Agenţiei era menţinută, presupunând că era atacată, de o instanţă. Apoi Agenţia comunica instituţiilor statului responsabile această decizie, urmând ca sancţiunarea demnitarului respectiv să fie decisă de acestea. Sigur CSM (de exemplu) putea foarte bine să zică “sictir!” Agenţiei în legătură cu un magistrat cu avere nejustificată; dar era o decizie pe care erau obligaţi să şi-o asume. Cu alte cuvinte, ideea proiectului era să expună publicului, mai degrabă decât să pedepsească. Ideea era să existe decizii lipsite de echivoc a unei instituţii a statului care să spună “X. are bunuri pe care nu le poate justifica”. Eficienţa era măsurată în gradul în care devine transparentă dobândirea de avere de către mănuitorii banului public, nu în câţi bani poate recupera bugetul de pe seama lor.
Dar, de fapt, comparaţia nici măcar nu stă în picioare. Sigur, sună mult mai frumos mediatic “să se confişte averea ilicită” decât “să se taxeze averea nejustificată”. Măcar cei care urmăresc cât de cât scena noastră politică ar trebui să privească cu mare suspiciune faptul că promotorii acestei forme dure a legii sunt aceleaşi persoane care duc campanii mediatice şi legislative împotriva procurorilor anticorupţie, care modifică coduri pentru a le face munca mai dificilă şi dezincriminează de-a valma genul de infracţiuni predilecte pentru înalţii demnitari, de exemplu cele care privesc fraudarea băncilor şi/sau a bugetului de stat.
Sunt două probleme majore cu forma “dură” a legii. Prima e că apariţia termenului “confiscare” duce imediat legea într-o zonă sensibilă constituţional. Legea fundamentală spune “Averea dobândită licit nu poate fi confiscată. Caracterul licit al dobândirii se prezumă.” Asta nu înseamnă că în principiu nu se poate face o lege constituţională care să confişte averile dobândite ilicit, din contră. Dar legea o fac exact papagalii gen Nicolicea. Deputatul PSD pare să fie capabil să-şi treacă la Cameră orice amendament doreşte, magie pură; el e cel care promovează, uneori la un mod de o demagogie grosieră, ideea înăspririi legii în acest fel. Problema e că odată intrată în zona guvernată de textul constituţional, aplicare legii va fi cel puţin îngreunată şi întârzâiată de excepţie peste excepţie ridicată de împricinaţi la Curtea Constituţională atacând legea pe baza textului constituţional expus mai sus.
Apoi, am văzut exprimat, inclusiv de către noul ministru al Justiţiei, ideea că legea ar fi asigurată de un asemenea atac de faptul că există deja decizii ale Curţii care confirmă constituţionalitatea unei astfel de abordări. E adevărat, legea similară, în vigoare până anul trecut, a fost atacată în mai multe rânduri pe motiv că, dacă Comisia (echivalentul Agenţiei) constata că averea nu a fost dobândită licit, trimitea instanţei care decidea confiscarea bunurilor care nu puteau fi justificate. Curtea a respins excepţiile pe motivul, ciudat, că exprimarea e confuză dar nu încalcă constituţia, şi e treaba instanţelor să o interpreteze. Una din excepţii fusese trimisă de Avocatul Poporului la cererea… dlui deputat Nicolicea. De asemenea doar două sesizări au fost respinse de judecători în unanimitate; la cealaltă, brusc, trei judecători au abandonat precedentul fiind de părere că legea încalcă totuşi constituţia.
A doua este că termenii nejustificat şi ilicit au două semnificaţii foarte diferite, care schimbă fundamental natura legii. Căci justificarea dobândirii unor bunuri este în sarcina celui a cărui avere este cercetată. În schimb, e sarcina inspectorului Agenţiei să dovedească caracterul ilicit! Îi mulţumesc dlui Şerban Nicolae, versiunea senatorială a dlui Nicolicea, că a explicat într-un mod atât de …viu această diferenţă, plângându-se de la tribuna Senatului, că riscă să-i fie confiscate bunurile dăruite de morţi pentru că nu le-ar putea justifica. Are perfectă dreptate. O instanţă poate decide că “Maşina asta mi-a dăruit-o o fantomă” nu este justificare pentru automobilul respectiv. Însă nici o instanţă nu poate decide, pe lege, că bunul are caracter ilicit. Nu există legi care să spună că e ilegal să primeşti donaţii de pe lumea cealaltă.
Pe scurt? Dacă auziţi papagalii vorbind despre o lege “corectă” şi “dură” şi nu-mai-ştiu-cum, gândiţi-vă la un termen cheie pe care nu-l pomenesc: “aplicabilă”. Că doar am mai văzut la lucru şmecheria asta, mai ales în domeniul justiţiei. Facem legea, ne mândrim cu ea la excesivii ăia de europeni; apoi o lăsăm în pace, că doar n-o s-o punem în practică.
(Cele trei articole anterioare :
aici, unde notez că dl Chiuariu a schimbat formularea “avere nejustificată” cu “avere ilicită”,
- aici, unde analizez alte carenţe ale legii, şi
- aici, unde vorbesc despre ordonanţa de urgenţă care se dezbate în parlament acum. )
