I. O lege a cultelor

… a fost de curand promulgata de presedintele Traian Basescu; in ciuda opiniilor care acuzau textul; in special articolul 13, interdictia ofensei religioase. Bogdan Enache se intreaba, aici, de ce avem nevoie de asa ceva. E o intrebare buna, caci nu e deloc limpede la ce ar servi o astfel de lege.

II. O problema de redundanta

Legea enunta foarte multe lucruri frumoase. Sunt enumerate acolo tot felul de libertati, asta e un lucru foarte placut auzului. Dar aceste lucruri erau scrise, deja, in constitutie. Statul nu trebuie sa legifereze neaparat aceste libertati, ci trebuie sa nu permita (si, in special, sa nu-si permita) incalcarea lor. De exemplu, legea prevede ca “Orice persoana sau comunitate religioasa are dreptul de a stabili si mentine legaturi cu credinciosi sau comunitati de credinciosi, la nivel national si international.” Dar asta nu face decat sa specifice norma constitutionala generala, orice persoana are dreptul constitutional sa stabileasca si sa mentina ce fel de legaturi vrea si cu cine doreste, national si international. Nu stiu de ce ar trebui enuntat dreptul cuiva de a stabili si de a mentine legaturi cu alti oameni, de aceeasi religie sau nu. Statul e cel care nu are dreptul sa impiedice sau sa permita impiedicarea unor astfel de legaturi.

Sigur, in sine nu e deloc rau ca aceste lucruri sunt enuntate explicit. Doar ca se da senzatia ca, fara prevederile acestei legi, libertatile respective nu existau, iar asta este o optica nelegitima si periculoasa. De fapt nu se da senzatia, se exprima faptul direct. Citesc, ca argument pentru legea noua, faptul ca cea din 1948 era perimata si nedemocratica, incalcand aceste libertati. Dar, daca asa stau lucrurile, atunci legea respectiva trebuia pur si simplu abrogata; iar pana la abrogarea ei trebuia sa ramana litera moarta, fiind impotriva legii fundamentale in vigoare.

Dar daca partea asta se poate spune ca e in regula, e partea in care statul explica unde isi propune sa nu se amestece. Foarte bine. Dar legea contine si prevederi prin care statul se amesteca in chestiunile cultelor religioase. Acest amestec isi propune, in enuntul legii, sa asigure trei chestiuni: sprijin material, intelegere interconfesionala si respect fata de religii. Se pune intrebarea, in cazul fiecarei din aceste chestiuni, daca legea asta serveste la ceva.

III. O chestiune de bani

Nu sunt de acord cu punctul acela de vedere ipocrit care spune ca biserica ar trebui, cumva, sa fie complet detasata de “lucrurile pamantesti”, ca se poate si trebuie sa se descurce fara ajutor material, ca e menita sa se ridice deasupra unor astfel de chestiuni. Fara sa discutam in ce masura si in ce conditii, e clar ca biserica si oamenii ei au nevoie, la fel ca oricare altii, de bani, de suport, de lucruri materiale. Dar asta nu explica si de ce are, in orice fel, nevoie de stat pentru a obtine asa ceva. Argumentul aici ar fi ca fara interventia statului n-ar putea deloc sa se descurce. E oferit cumva ca o axioma, un lucru dat, o realitate inexorabila.

Dar a existat o vreme cand lucrurile stateau foarte diferit. A existat o vreme cand cei blanzi chiar mostenisera pamantul. Manastirile n-au fost doar un loc de retragere spirituala, ci si unul de prosperitate si ajutor dat celor sarmani. Poate ca, pana la urma, lucrurile s-au schimbat, din lacomia clericilor sau din invidia celorlalti. Dar a fost o vreme in care bisericile n-aveau nevoie de ajutorul nimanui ca sa se intretina material. Din contra. Contrazicerea flagranta a argumentului de mai sus sta scrisa chiar in istoria lor. Statul e cel care a intervenit odinioara ca sa-i ia cu forta ceea ce biserica obtinuse cat se poate de voluntar.

Iar problema asta e generala. Biserica Ortodoxa Romana, care e principala instigatoare a interventiei statului, aduce ca argument covarsitoarea majoritate de romani care au incredere in ea; numarul coplesitor de adepti pe care ii are. Or, statul este un instrument de constrangere a acestor oameni! De ce sa constrangi niste oameni care, zice-se, iti sunt atata de dedicati? Argumentul BOR pledeaza impotriva implicarii statului, nu pentru. Daca intr-adevar exista o asemenea fervoare religioasa ortodoxa, atunci interventia statului in aceste chestiuni e inutila si potential daunatoare. Iar daca nu exista, atunci interventia statului n-o poate suplini. Statul poate scoate de la oameni bani pentru biserica, dar nu si incredere (reala, nu declarata) in ea. Ramane ca BOR sa decida care din aceste lucruri e mai important.

IV. O chestiune de intelegere

Nu poate fi nici o indoiala ca e treaba statului sa se asigure ca nu se ajunge la violenta religioasa. Numai ca nu avem nici macar o urma de asa ceva, nici macar o primejdie vaga pe care sa putem spune ca legea asta vine sa o intampine. Legea ofera, cu alte cuvinte, o solutie in cautarea unei probleme. De altfel, am vazut ca argument pentru aceasta lege faptul ca ea este agreata de toate cultele. Din nou, argumentul pledeaza explicit si evident nu pentru, ci impotriva interventiei statului. Daca cultele noastre se inteleg atat de bine, atunci de ce le mai trebuie o terta parte, una laica si periculoasa, ca sa se asigure – prin forta – ca lucrurile stau asa?

V. O problema de exprimare

Situatia asta imi aduce oarecum cu cea dintr-un banc: trei filozofi, Aristotel, Aquinas si Kant (sa zicem), stau impreuna si discuta la un restaurant; un chelner intervine brusc, se baga in discutie si se baga in seama cu o intrebare sau o observatie fara sens. Ulterior chelnerul respectiv se lauda la toata lumea cu discutia filozofica la care a luat parte, si cat de peripatetici erau cei trei inainte sa-i lamureasca el. Ei bine si aici avem statul care intervine intr-o chestiune nu care n-are a face, si care, in mod evident, il depaseste.

Majoritatea criticilor la adresa acestei legi se rezuma la a spune ca ea incalca libertatea de exprimare. E vorba de articolul 13 alin. 2, care suna asa:

În România sunt interzise orice forme, mijloace, acte sau actiuni de defaimare si învrajbire religioasa, precum si ofensa publica adusa simbolurilor religioase.

Acum, exista doua argumente false, doua sofisme legate intre ele care distrug dezbaterea onesta in astfel de cazuri. Primul pretinde ca daca nu esti de acord cu o anumita solutie, atunci inseamna ca esti de acord cu situatia pe care aceasta isi propunea s-o rezolve. Cu alte cuvinte, daca nu sunt de acord cu interdictia din acest articol atunci inseamna ca sunt de acord cu defaimarea si cu ofensarea publica a simbolurilor religioase. Nu, nu sunt de acord. Doar ca nu cred ca o interdictie generala, impusa de stat printr-o lege, reprezinta calea cea mai buna prin care sa fie combatute. Nu cred ca e buna deloc. Si aici vine al doilea argument fals; se aduce drept exemplu o situatie ipotetica, de extrema, care sa justifice un remediu excesiv si general. Pasajul respectiv a fost introdus si adoptat cu argumentul scandalului caricaturilor daneze. N-a contat ca nici un ziar romanesc nu le-a reprodus; ceea ce inseamna ca avem, din nou, o solutie care-si cauta problema. Dar n-a contat nici ca legea este extrem de generica, si ca ar putea foarte bine sa se aplice si in alte cazuri, care nu sunt chiar deloc extreme, din contra.

De altfel, aici e problema. Statul stie (ma rog, in cazul nostru se pare ca nu stie) asa numitul principiu al determinabilitatii legale. E un principiu fundamental al statului de drept, care spune ca legea trebuie sa fie indeajuns de clara si de precisa ca subiectii ei sa poata determina in orice situatie daca o incalca sau o respecta. Or, nu stiu daca statul stie, si nu stiu cum se poate determina fara echivoc ce anume este un simbol religios si ce nu este; care actiune constituie o defaimare religioasa si care nu. Si nu e vorba doar de populatie. Ce calificare trebuie sa aiba un magistrat ca sa determine aceasta linie de demarcatie? Inteleg ca nu ne putem referi defaimator la Hristos; la Teoctist se poate? Am voie sa aduc ofense la adresa Bisericii Nasterii Domnului? Dar la adresa Catedralei “Manturii Neamului”? Cum se poate ofensa o constructie?

Aici se spune, de obicei, ca chiar daca in teorie s-ar putea aplica legea astfel, in realitate o sa se aplice foarte restrans, doar la cazuri exagerate, si ca cei care o acuza pe motivul ca ar fi un atentat la libertatea de exprimare sunt nesinceri si exagereaza. Asta e o replica inacceptabila la nivel de principiu (o sa revin mai jos la asta); dar si la nivel de enunt practic. Chiar daca prevederile nu se vor aplica in cazuri comune, faptul ca exista permanent primejdia sa se aplice este indeajuns. Daca ar exista o lege care ar spune ca reprezentantii statului pot executa prompt pe oricine li se pune pata, eu va asigur ca n-ati putea gasi un singur om care sa poata depune marturie adevarata ca a fost victima acestei legi. Sa insemne oare ca legea respectiva e inofensiva?

VI. O chestiune de respect

Dar exista un exemplu si mai clar ca statul e depasit in aceasta situatie. Am spus ca nu tin sa public sau sa raspandesc, de exemplu, caricaturi ofensatoare cu Mohamed. Fac asta din respect pentru concetatenii mei musulmani; nu neaparat din respect fata de Islam. Sunt doua lucruri diferite, iar asta nu pare sa se inteleaga.

Cand interzice invrajbirea religioasa si proclama intelegerea si respectul lor reciproc, legea pune efectiv in scris o contradictie de termeni. Religiile sunt invrajbite prin ele insele. Credintele nu se pot intelege intre ele si sa continue sa fie credinte. Sa fiu bine inteles, eu pot alege sa arat oricat de mult respect fata de sensibilitatea religioasa a concetatenilor mei de alta religie (sau fara), nu-mi trebuie vreo lege pentru asta. Eu pot sa respect foarte multe lucruri la Islam. Dar nu pot sa respect Islamul in adevarurile sale fundamentale, si sa continui in acelasi timp sa fiu crestin. Nu pot sa arat intelegere unei carti care-si propune sa recupereze monoteismul pur, si sa continui in acelasi timp sa cred in Trinitate. Legea asta pare sustinuta de oameni pentru care religia se reduce la o suma de chestii superficiale si neinsemnate.

Aceasta distinctie odata facuta, fara indoiala ca, pana la un punct, e un lucru bun sa fii respectat, mai ales daca iti este respectata sensibilitatea religioasa. Nu este ceva extraordinar, nu e ceva esential, dar e bine. Insa mai exista o diferenta importanta: intre a obtine respectul cuiva, si a-l pune la respect. E bine sa fii respectat, dar, de la un punct incolo, sa impui (caci asta face o lege) acest respect la adresa persoanei proprii e ceva periculos, risca sa esueze in vanitate, in trufie. Spre marea mirare a crestinilor de mucava care defileaza pe la televiziuni, asta e un pacat.

Cu totul altceva e daca se vorbeste nu de respect fata de mine, ci fata de religia mea. Cineva imi poate respecta religia intr-un singur mod: convertindu-se. Orice mai putin decat atat e lipsit de importanta; orice mai mult decat atat e inutil. N-am nevoie de respectul de suprafata. Nu vad nici un lucru bun in cineva spunand, cu un zambet amabil, “Iisus a fost, fara indoiala, un om extraordinar; un mare invatator.” Asta a fost dintotdeauna introducerea preferata a celor mai eficace inamici ai crestinatatii. Prefer sa mi se spuna ca a fost un sarlatan. Prefer oricand blasfemiatorul sincer ereticului ipocrit.

VII. O problema de criterii

In fine, o alta dovada a faptului ca statul se baga intr-o situatie care-l depaseste tine de criteriile necesare pentru recunoasterea calitatii de cult religios. Daca vrea sa intervina (si vrea), statul trebuie sa impuna astfel de criterii, altfel interventia sa si legiferarea in acest domeniu ar deveni imposibila practic, sau perfect arbitrara – ceea ce ar fi inacceptabil. Problema este ca statul are la dispozitii criterii administrative iar acestea …sa spunem doar ca nu sunt tocmai potrivite. Legea impune asociatiilor care vor sa devina culte religioase criterii precum 12 ani vechime, numar de adeziuni mai mare de 0,1% din populatia tarii, “marturisire de credinta”, statut si organizare interna, nume care sa nu fie identic sau similar cu al altuia, “principalele activitati pe care cultul întelege sa le desfasoare în vederea atingerii scopurilor sale spirituale” samd. Poate cel mai bine se poate vedea cat de inadecvata este aceasta situatie, translatand-o cu aproape doua milenii inapoi; intr-un ipotetic imperiu roman care ar adopta aceeasi lege si i-ar impune prevederile unei anumite religii, nou aparute. Din punctul de vedere al functionarului imperial, dialogul ar putea suna cam asa:

Roma, xx A.D.

- Bine ati venit la Oficiul pentru Libertatea de Constiinta si Chestiuni Religioase! (triumfator) Din voia Senatului si poporului roman, si printr-un decret al augustului imparat Trajanus, s-a promulgat libertatea religioasa totala a cetatenilor, intru gloria eterna a Republicii! Noi nu trebuie sa intram in randul lumii, noi suntem lumea! (trage adanc aer in piept) Luati loc. Cum va numiti?

- (scrie) Simon Pescarul, zis Petru. Dle Pescaru, rolul nostru este sa va garantam practicarea libera si neingradita a religiei pe care o reprezentati! Pentru asta trebuie indeplinite cateva formalitati, marturisiri de credinta tipizate, statutul de organizare si functionare etc. Sa incepem. Zeii Dvs.?

- Cel al iudeilor? (se incrunta) Nu e vorba de o confuzie? Religia asta a fost deja inregistrata! Legea interzice explicit inregistrarea a doua culte identice sau asemanatoare!

- A, mai e si Fiul. Iudeii nu mi-au spus ca are asa ceva. Tipic. Sa stiti ca e la limita legii, sunteti prea asemanatori cu ei. Eventual daca ar avea mai multi fii… (…) Nu. Bun, treaca de la mine. Mono sau politeista, trecem poli.

- Mono? Pai vad ca sunt mai multi! (…) Mai multi, dar totusi unul. Ma rog.

- Nu va faceti probleme! Chestiunile astea chiar nu ne intereseaza. Trebuie doar sa le avem inregistrate; nu incercati sa ma faceti sa va-nteleg… (zambeste subtire) Vedeti voi, in ultimele doua saptamani am avut treizeci si sapte de incercari de convertire. Sunt satul. Si sunt agnostic. Mai departe. Simboluri? Trebuie sa le stim ce sa le putem proteja de ofense publice.

- Pestele e deja luat. (…) Da, nu e nici o problema, le puteti decide mai tarziu, veniti la noi, le inregistram si gata! Bun, si acum partea cea mai importanta. Adeziunile, va rog…

- Da, adeziunile, listele cu crediciosi! Unde sunt? Nu aveti asa ceva? (…) E scris? Sa vad.

- (citeste, se incrunta; apoi face ochi mari, se inroseste si isbucneste in hohote de ras; striga) Emilianus, haide iute sa vezi! Ia auzi aici, oamenii astia vor sa inregistreze o religie cu …”doua femei, doisprezece apostoli si alti adepti, prin voia Domnului” (rade de se scutura toga pe el) Ce-i asta, un club? Voi sunteti seriosi? Om batran cu barba alba si te tii de glume.

- (pe ton oficial) Oameni buni, nu ne jucam aici. Ca sa aveti un cult, trebuie sa faceti rost de un numar de credinciosi egal cu 0,1% din populatie. Unul dintr-o mie. Nu doi, nu doisprazece, nu doua mii.

- Bun, citesc aici ca au fost o multime de adepti in pustietate, la nu stiu ce predica. Nu merge. Intelegeti ca, daca am accepta o religie doar pentru ca cineva a “inmultit” odata niste paini si niste pesti, spre bucuria plebei, atunci maine ar trebui sa zeificam toti patricienii Romei. (ranjeste) Presupun ca nimeni nu doreste asa ceva. Apoi, tot respectul pentru doctorul Luca, dar scriptura lui, sau cum s-o fi numind, n-are nici o valoare juridica, nefiind scrisa de un notarius. Imi pare rau. Imi trebuie liste oficiale de aderenti, 0,1% din cetatenii imperiului, alanii si scitii nu se socotesc. Pana atunci eu cred ca nu mai are rost sa ne pierdem reciproc vremea, va stam la dispozitie oricand, si nu uitati ca glorioasa noastra Republica garanteaza libertatea de constii… (…)

- (iritat) Ce Cale, Adevar si Viata? Ne trebuie dovada de vechime si formulare tip! Ce credinta si Mantuitor? Nu stim, nu cunoastem, nu lucram cu asa ceva! Legi, statute, regulamente si liste cu avize si semnaturi! Aveti? Nu? Atunci, la revedere! (…)

- (furios, urla) Cine sa te crucifice, ma, cu capu-n jos? Ai innebunit? Nu ti-am spus ca e libertate totala a religiilor! Doar nu suntem barbari! Vino cu semnaturile si restul de acte si-ti recunoastem religia! Iti dam bani, sprijin, protectie! Pana atunci, esti nimeni. Pe Dis si Seth! Din partea mea poti sa te crucifici singur in ce directie vrei, dar si-asa sunteti prea putini, nataraule! Iesi afara! Afara!… (calmat) Urmatorul. Sa intre doamna cu boul alb.

VIII. Aceeasi problema de criterii

E pe undeva ironic ca Roma antica ar fi putut sa imprumute de la urmasii ei mult mai moderni si extrem de toleranti o metoda de persecutie anti-crestina sensibil mai eficace decat cele folosite de imparati. Sigur, una mult mai putin cruda si violenta, una mai “umana”, dar, fara indoiala, mai eficace. In loc sa-i inece in lacuri inghetate, i-ar fi inecat in legi stupide. Nu i-ar mai fi dat prada fiarelor salbatice, i-ar fi dat prada birocratilor.

Dar ironia se vede si mai precis din directia cealalta. Dintr-un punct de vedere istoric este ridicol sa nu poti infiinta un cult religios doar pentru ca nu poti indeplini niste criterii fara noima. Dar, in acelasi timp, este mult mai ridicol sa poti infiinta acum un cult religios doar pentru ca poti indeplini niste criterii fara noima.

O argumentatie de genul celei pe care o aduc eu mai sus este adesea contrata prin urmatorul proces de intentie. Se spune ca cei care se lupta impotriva unei astfel de legislatii sunt, fara indoiala si fara exceptii notabile, animati de un sentiment anti-crestin. Nu se admite ca ar putea exista crestini care sa nu accepte ca statul sa se implice in astfel de chestiuni, din motive cat se poate de simple si conforme cu religia pe care o practica. Nu, “liberalismul” (asa cum e inteles sustinatorii interventiei statului in chestiuni religioase) este un fel de cult ascuns si periculos, o secta sinistra care trebuie denuntata si combatuta. Eu cred ca oamenii astia ar trebui sa aiba grija la ce minciuni recurg. Asta pentru ca, daca intradevar “liberalismul” ar fi un cult, chiar unul periculos, atunci nu vad de ce l-am mai ascunde, odata ce avem la dispozitie o lege prin care il putem face respectat si ferit de defaimare.

Da, legea ofera perspective minunate. Criteriile obiective de dobandire a calitatii de cult religios sunt mai lejere decat cele pentru infiintarea unui partid politic. Caz in care se poate imagina urmatorul scenariu: intai se infiinteaza un partid cu semnaturile respective; apoi, cu aceleasi semnaturi, se infiinteaza un cult. Conform acestuia, partidul este condus de un zeu incarnat, inconjurat de apostoli; doctrina este text sacru, sigla este simbol religios. Apoi, partidul poate ataca fara jena celelalte competitoare, institutii laice populate de oameni obisnuiti. In schimb orice atac in directia contrara este o ofensa adusa cultului, o defaimare religioasa; deci incalca legea si va trebui pedepsit de autoritati. Ioana Lupea se intreaba daca nu cumva prin noua lege se va incerca interzicerea “marsului gay”. Editorialista “Evenimenului” nu duce pana la capat un rationament evident. Tinand cont de antecedente, marsaluitorii gay chiar au motive foarte bune sa se teama de legea asta, in special de articolul 13; iar pentru a se apara trebuie sa se foloseasca …chiar de prevederile ei. Mai precis, trebuie sa renunte la pretentia modesta si inofensiva de a fi o minoritate sexuala, trebuie sa devina, in schimb, un cult religios. Sigur asta e o aberatie monumentala, care ar afecta rau interesele tuturor partilor implicate. Dar e directia logica si necesara in care pledeaza, pe care o impun, practic, sustinatorii legii.

IX. O concluzie

Stiu ce o sa mi se raspunda aici. O sa se spuna inca odata ca exagerez teribil, ca pana la urma n-o sa se ajunga niciodata astfel de situatii. Dar asta nu e un raspuns acceptabil. Probabil ca n-o sa se ajunga aici, dar asta e in ciuda legii, nu din pricina ei. Si atunci, de ce s-o mai avem? Ca sabatul a fost facut pentru om, nu omul pentru sabat e o expresie prea veche si obscura pentru ca religiosii nostri de serviciu sa si-o mai aminteasca, dar mai este si un excelent principiu de bun-simt legal. La ce ne este buna legea asta? Nu stiu; stiu doar la ce nu ne e buna. Ar trebui sa adoptam legi a caror normalitate fixa sa fie pavaza impotriva vreunei nebunii temporare a unora din noi. In loc de asta noi toti trebuie sa fim permanent atenti si sa ne protejam, prin normalitatea proprie, de ultima nebunie legala.