Eu nu zic ca nu ai dreptate. Dar eu mai sus am pus niste fapte concrete nu pareri personale. Iar faptele te contrazic momentan.

De acord, mai mult, sunt inutile, niște sinecuri pe banii noștri (îmi puteți arăta politicile adoptate pentru minorități pe care le-au inițiat respectivii? eu le-am căutat fără succes) – dar îmi imaginez reacția dacă s-ar elimina acest grup.

@ Radu Humor : cine a scris ca johannis este “omul cuiva” ? (PS. Am taiat apelativul “bai”).

@Bascaliosul : sunt de parerea ta ca locurile garantate minoritatilor sunt o aiureala. Care a fost pusa acolo cu un scop : acela de-a facilita formarea unor majoritati parlamentare trase de par.

Nu pot să zic că sunt sigur, dar cred că e suficient dacă alianța cu UDMR-ul ține măcar până la reforma electorală, care ar trebui să fie o prioritate în 2010, nu se poate ca Băsescu să nu înțeleagă asta.

În ultima lună chiar l-am văzut pe Frunda vituperând împotriva actualei legi, că e incorect ca unii de pe locurile 2-3 să intre în Parlament ș.a.m.d. Deci, teoretic se poate. După asta, ar rezulta poate majorități mai stabile un pic.

Când o măsura (luată singular şi justificată în principiu) se întrevede sau se dovedeşte a fi ineficientă/insuficentă, ea trebuie să fie reconsiderată/fructificată într-un parchet de măsuri simultane/complementare (sincronizate) pentru a-şi atinge dezideratul care a determinat-o.

Consider deosebit de importantă această completare şi ţin foarte tare la ea, din cauza susţinătorilor de aberaţii prin idei cu aparenţă de raţiune – pe scurt, idioţi cu raţia zilnică – când ne servesc sistematic principii telegenice deja tradiţionale despre o măsură X, prezentate cu toate riscurile, inclusiv de a fi bine primite :
-„suntem de acord cu ea, dar s-o mai dezbatem, s-o cumpănim” (gargară tipic parlamentară, pentru mai la pulivară sau cu aplicare tardivă);
-”nu-i un panaceu, nu e bună şi n-are rost, fiindcă nu se rezolvă toate problemele,” (tocmai acesta este un panaceu pe care vrea să ni-l vândă susţinătorul de pretexte idioate; n-are niciodată vreo altă soluţie în ofertă, dar reclamă o cerere neformulată de nimeni, în afară de el însuşi);
-„se vede ce a ieşit prin votul uninominal” (depăşeşte valoarea paradoxală când ne vorbeşte chiar unul ales în nov 2008; merită să mergem mai departe cu acest exemplar şi să-l tratăm cu vreun panaceu sau cu toată atenţia… după simptomele lui de ales cu potenţial : ori este unul care a susţinut şi votat corcitura VU, ori avanseză spre anti, omiţând esenţa de corcitură, cu ideea „ Băsescu a susţinut-o prin referendum”; de pe poziţie similară, pe aici o dau cotită şi adepţii anti-referendum, în 2008 sau pt 2009, nealeşi de pe locul 1 în colegiu şi foşti votanţi ai corciturii)
*
Evoluţia scontată se învârte în jurul constituţiei şi se ascunde în acest motto. Nu mai urmează decât să primim stabilitatea aşa cum se cuvine, c-aşa-i tradiţia la noi.

*Paradoxul de stabilitate a instabilităţii, dintr-un vis de exemplu PDL-ist la alegerile din 2008, cu câte 51 % în fiecare din camere: 161 deputaţi şi 70 senatori.

Normele de reprezentare din legea electorală, pt fiecare cameră (cu „rotunjiri”), au condus în 2008 la disputa electorală pentru 316 locuri deputaţi şi 137 senatori, „în raport cu populaţia ţării, c-aşa-i în constituţie la art. 62 alin 3:
„Numărul deputaţilor şi al senatorilor se stabileşte prin legea electorală, în raport cu populaţia ţării”

Plecând de la presupunearea unei performanţe de vis pentru PDL, cu VU (după nr tururi : VU1 sau VU2), cei 161 dep ( 50,95 % din 316) şi 70 sen (51,09 din 137) ar ocupa 231 din numărul total al locurilor din parlament.
Obţine mandatul majorităţii populaţiei, prin voturile valabil exprimate de cei înscrişi şi prezenţi la urne, care şi-au exprimat voinţa în privinţa locurilor disputate (după nr colegii, nu altele) şi au decis acordarea majorităţii mandatelor din locurile „scoase la concurs” în ambele camere.

Bineînţeles, suma locurilor câştigate reprezintă tot majoritatea absolută din suma tuturor locurilor scoase la concurs, 51 % din 453 (316+137). N-am curaj să susţin că mandatul dat de populaţie reflectă o voinţa paradoxală a electoratului, dimpotrivă, este evident şi se raporteaza la toate colegiile disputate, dar nici nu pot să susţin că partidul deţine în aceste condiţii majoritatea absolută. Nu mă lasă paradoxul, nici în camera deputatilor şi nici în camerele reunite, deoarece, printr-un concurs măsluit grosolan, cu rezultate sub orice critică (note de trecere în derâdere), au intrat pe uşa din spate 18 musafiri – poftiţi, poftiţi!- în camera deputaţilor.

Dacă îi întreabă cineva de unde au apărut şi ce-i cu notele lor de băşcălie naţională, s-ar cuveni să spună adevărul: au particiat şi ei la o simulare de concurs, pe lângă camera deputaţilor, mai precis într-o debara. S-au întrecut între ei acolo, într-un fel, încât puteau să joace şi şeptic sau mai degrabă popa prostu, până desemnau un fel de câşţigător pe naţiuni. Un alt text din art. 62 (alin. 2) garantează câte un loc fiecărei minorităţi, c-aşa-i ospitalitatea românească faţă de exponenţii stabilităţii, dar asta nu înseamnă că ei trebuie să pice în cameră ca nişte extratereştri dintr-o anexă, să schimbe burtometric atât întregul cât şi raportul de forţe decis de electoratul pământean.

*Pt camera dep:
-Nr locuri scose la concurs în raport de populaţie şi ocupate=316
-Nr locuri scoase prin simulare din debara=18
-Nr total deputaţi=334
-Procentul celor 161 deputaţi=48,20 %

*Pt camerele reunite:
-Nr parlamentari câştigători prin concurs, 316 dep. +137 sen.= 453
-Nr musafiri primiţi cu ospitalitate tradiţională=18
-Total= 417
-Procentul celor 231 de aleşi… să devină prin concurs măsluit „fosta majoritate parlamentară”=48,83 %

Nici cu 165 de dep (52,2% din 316) câştigătorul absolut nu si-ar asigura majoritatea parlamentară. Dacă luăm în consideraţie determinarea majorităţii pro-Iohannis, ipotetica variantă ca un partid câştigător ca PDL să devină perdant, e mai realistă decât arată imaginaţia.

Ne-am făcut cu mâna noastră un alt întreg şi o altă majoritate… nedecisă de nimeni. E doar un exemplu paradoxal şi dintr-o serie.
Aşa ne trebuie. Să fie primită, odată cu stabilitatea instabilităţii!
De ce „cu mâna noastră”? Ar fi mai multe de spus şi deja lungimea mesajului e tot tradiţioanală. Mă opresc aici, cu un răspuns parţial: pentru că adoptarea constituţiei din 1991 şi revizuirea cacealmistă din 2003 ne-au lăsat în lanţul format din cercuri vicioase, iar pachetul menit să întregească o măsură de genul trecerii la VU se găseşte în aceeaşi bine primită stabilitate a instabilităţii. Aşa ne trebuie!

Sunt sigur că Iohannis votează numai cu ceilalţi, indiferent unde pune ştampila.