Spuneam într-un articol trecut că există două categorii de pledoarii împotriva votului. Într-una sunt cele prezentate drept raţionale sau obiective, despre care am discutat acolo; celelalte, mult mai prezente în spaţiul public, sunt cele emoţionale şi subiective. Dacă pledoariile “raţionale” consideră că absenteismul e un lucru pozitiv la modul obiectiv şi pentru toată lumea, cele “emoţionale” pornesc de la o percepţie proprie pe care îşi bazează opţiunea personală de a nu vota.

Cei care fac astfel de pledoarii pro-absenteism sunt adesea atacaţi în dezbaterea publică, uneori foarte brutal. În ce mă priveşte, nu fac parte din cei care pledează pentru absenteism, din contră, consider că votul e un lucru necesar. Cu toate astea, consider că atacurile împotriva celor care refuză să meargă la vot sunt nefondate şi că punctul de vedere al acestor oameni merită apărat şi înţeles.

În primul rând, resping vehement ideea că absenţii ar trebui să fie obligaţi să meargă la vot cu ameninţarea unei sancţiuni, de exemplu a unei amenzi. Şi nu mă refer aici la faptul că oricum absenţa lor de la vot se traduce adesea printr-o astfel de sancţiune, într-un fel de recul politic. Motivul pentru care resping o astfel de măsură este mult mai simplu şi mult mai important: democraţia liberală, căreia votul popular îi e un instrument, este sistemul politic care asigură practic gradul maxim de libertate personală pentru cetăţenii unui stat. Acesta îi e scopul fundamental. Ideea de a obliga pe cineva să contribuie la un sistem menit să maximizeze libertatea personală este un non-sens evident, la nivel de principiu. Eşti forţat să-ţi exprimi liber opţiunea politică. Impunerea unor obligaţii poate fi justificată doar de protejarea sau asigurarea drepturilor celorlalţi. Or, aşa cum spuneam, refuzul de a vota are ca efect ignorarea absenţilor de la deciziile politice; pot argumenta că le provoacă lor un prejudiciu, ceea ce îl face, per total, să fie ceva rău. Dar nu am niciun argument cu care să pretind că refuzul cuiva de a vota îmi provoacă mie un prejudiciu. Prin urmare nu am niciun argument pentru impunerea unei obligaţii în acest sens.

Dincolo de asta, se poate pune întrebarea de ce consider de cuviinţă să apăr în dezbatere nişte oameni cu care nu sunt de acord şi care consider că nu au dreptate. Premisa întrebării este însă falsă. Da, am spus că nu sunt pentru absenteism, din contră, sunt pentru vot. Dar asta nu înseamnă că, în acelaşi timp, nu le pot da dreptate acestor oameni. Mă contrazic? Nu. Ceea ce nu se înţelege aici este că un punct de vedere subiectiv şi unul obiectiv, fie şi asupra aceluiaşi subiect, nu se pot “întâlni” în dezbatere. Sunt în planuri fundamental diferite şi paralele, deci nu se pot infirma unul pe celălalt. E un lucru pe care l-am tot văzut şi l-am tot spus în dezbaterile de pe acest blog: nu pot contra-argumenta o opinie. Dacă cineva spune “pământul e pătrat” mă pot gândi la un discurs şi la câteva argumente cu care demonstrez că nu are dreptate. În clipa în care enunţul devine “mie mi se pare că pământul e pătrat” sau “ar fi bine ca pământul să aibă altă formă” întreg discursul şi toate argumentele de mai sus au devenit perfect inutile.

La fel, dacă cineva spune “absenteismul are efecte pozitive”, pot demonstra că se înşeală, am şi făcut-o. Nu pot face nicio demonstraţie, însă, împotriva unui enunţ de tipul “eu consider că votul e inutil”. Cât timp enunţul e la nivelul unei senzaţii şi unei opinii personale, nu se poate pune problema unei (contra)argumentări şi nu se poate vorbi de a-i da sau nu dreptate, ci eventual de a împărtăşi sau nu aceeaşi părere. Exact la fel e situaţia şi dacă absenteismul e justificat – raţional! – cu afirmaţie de tipul “toţi sunt la fel”. Putem purta discuţia la nivel obiectiv, considerăm nişte criterii obiective pentru candidaţi, le aplicăm, vedem ce iese; putem argumenta pro şi contra, putem da sau nu dreptate. Dar, dacă afirmaţia este (eventual implicit) la modul “mie mi se par toţi la fel” orice dezbatere similară şi-a pierdut noima. Nu pot spune că o opinie (nu) are dreptate, nu pot infirma o părere. Tot ce pot aprecia este dacă opinia respectivă e sinceră.

Or, eu cred că o covârşitoare majoritate a celor care se exprimă pentru absenteism sunt sinceri în demersul lor. Sinceritate care trebuie respectată, apreciată şi protejată de atacuri, la fel cum trebuie protejată libertatea lor de a nu participa la alegeri.

Acestea fiind spuse, mai trebuie să spun că exact motivele pentru care consider că absenteismul trebuie apărat sunt şi cele care justifică reproşurile pe care le am uneori, sau le pot avea la adresa lui. Am spus că nu pot contra-argumenta o opinie, reciproca e la fel de valabilă. Înţeleg că cineva crede că nu îi serveşte la nimic votul, asta e părerea lui şi o respect. Eu, însă, am o părere foarte diferită şi înţeleg să fie la fel de respectată. Dacă are argumente obiective pentru opţiunea lui, le putem dezbate. Dar opinia lui în sine nu e un argument. La fel, pot să apreciez sinceritatea celui care argumentează absenţa de la vot pentru că i se pare inutil, pentru că i se par toţi la fel. Însă nu poate fi sincer cel care apoi se plânge (sau, cum se întâmplă mai rar, apreciază) în orice fel şi pe orice motiv rezultatul alegerilor. Nu poţi considera în acelaşi timp şi că oricum ar fi ieşit era la fel, şi că a ieşit rău. Nimeni nu poate avea sincer două opinii incompatibile.

[Citiţi şi "Absenţa la vot se plăteşte"]

     În vara trecuta decizia lui Ion Iliescu de-a nu mai candida la alegerile parlamentare facea mare vâlva. Multi comentatori  asimilau – în mod eronat – cu o retragere din politica, ceea ce era de fapt o adaptare a unui politician abil la o noua regula a jocului electoral. Despre retragere a vorbit imediat dupa aceea si Radu Câmpeanu. “Ma retrag si eu” a spus senatorul liberal. Declaratia a fost preluata de ziarele din ziua respectiva pentru a fi uitata de toata lumea a doua zi. N-a ajuns subiect de  talk-show-uri sau de dezbateri politice. Si aceasta cu toate ca, douazeci de ani mai devreme, Radu Câmpeanu, fost detinut politic, conducea principala forta de opozitie fata de regimul vechilor fostilor comunisti, instaurat de Iliescu. Era vremea când partidele zise “istorice”, PNL si PNTCD reprezentau pentru opozantii anti-comunisti singura speranta pentru o Romanie eliberata de ororile trecutului. Evenimentul retragerii în anonimat a lui Radu Câmpeanu,  eclipsat mediatic odata în plus de Ion Iliescu, ilustreaza esecul iremediabil al partidelor istorice. O analiza a evenimentelor petrecute în acesti ani  ne ajuta sa-l întelegem.  

 La începutul lui 1990, partidele istorice îsi recâstigau dreptul la o existenta legala. În acea atmosfera confuza de dupa caderea comunismului, în care fosti dizidenti cunoscuti precum Mircea Dinescu se transformasera în sustinatori ai noului regim Iliescu, partidele istorice au fost la început privite cu multa suspiciune. A fost nevoie de câteva luni pentru ca ele sa poata intra în rolul de opozanti fata de ex-comunistii aflati la putere. La prima campanie electorala din mai PNL-ul - pe atunci cu un potential electoral superior PNTCD-ului – lansa un clip electoral foarte agresiv cu mesajul “Alungati lupii !”. Lupii amenintatori din clipul respectiv îi reprezentau fireste pe fostii comunisti care urmau sa prade în continuare odata reinstalati la putere.  Alegerile din 90 au fost câstigate net de Iliescu si ai lui (despre cum s-au priceput  lupii sa mobilizeze turma de oi am scris în articolul trecut). Dar scorul de zece procente obtinut de Radu Câmpeanu (probabil sensibil mai mare daca alegerile ar fi fost corecte), a consolidat rolul de opozitie democratica al partidelor istorice. Pe fondul perioadei dificile pe care o traversa Romania, popularitatea acestora a început sa creasca odata cu speranta ca lupii vor putea în sfârsit sa fie alungati.

     Momentul zero al declinului partidelor istorice a fost cel când acestea au ajuns la putere.  Ele s-au dovedit a fi absolut nepregatite pentru a o prelua si gestiona. Un taranist din vechea garda povestea la un moment dat de confuzia care domnea in 1996 la desemnarea membrilor guvernului Ciorbea. În mod clar, organizarea pe care FSN-ul o mostenise de la vechiul PCR le lipsea cu desavârsire “istoricilor”. Mult mai grav decât acest lucru a fost însa decalajul care s-a vazut imediat între mesajul politic si faptele noilor guvernanti. Decebal Traian Remes si Ioan Avram Muresan au fost de curând protagonistii celebrului episod filmat cu palinca si caltabosii. Nu s-au sfiit sa primeasca mita desi se stiau amenintati de DNA. Imaginati-va ce se întâmpla pe vremea când DNA nu exista si cei doi conduceau Finantele si respectiv Agricultura. Veti întelege de ce PNTCD-ul s-a autodistrus într-o singura legislatura. Cu PNL lucrurile au stat un pic diferit. În pofida mesajului agresiv din clipul  electoral din 90, liderii sai – care n-au avut niciodata anvergura unui Corneliu Coposu – s-au aratat dispusi sa colaboreze cu “lupii” nu mult timp dupa aceea. Deja în 1991, PNL-AT-ul lui Dinu  Patriciu, Calin Popescu Tariceanu si Horia Rusu semna o “carta pentru reforma si democratie” cu FSN-ul si primul numit ajungea ministru în guvernul Roman. A fost doar începutul unei succesiuni de colaborari între liberalii din diversele aripi si ex-comunistii lui Iliescu. Trecerea de la “lupi” la parteneri s-a facut treptat , mai intâi în secret, pe urma din ce în ce mai vizibil. S-a ajuns în situatia recenta în care lupul batrân Vacaroiu si mielul mai tânar Olteanu sa scrie o scrisoare de admonestare catre Parlamentul European care chipurile ne critica prea tare Justitia (vorbim aici de buna seama despre Justitia care ar trebui sa-i pedepseasca pe pradatorii la care facea referinta clipul din ’90). Acelasi Bogdan Olteanu care nu s-a sfiit sa-l critice  pe ambasadorul american Taubman într-o maniera pe care curentul de gândire pro-iliescian  perioada “nu ne vindem tara” a anilor 90 ar fi aprobat-o fara nici un dubiu.

    În mod oarecum paradoxal, aceasta atitudine a PNL-ului a salvat acest partid de naufragiul colegului “istoric” PNTCD. Asteptarile publicului pentru o “reforma morala” în politica au fost întotdeauna mult mai mici în ceea ce priveste PNL fata de PNTCD. Ideea posibilei colaborari între liberali si ex-comunisti s-a banalizat treptat. Daca nu mai devreme de 2004 o alianta  între cele doua forte politice parea înca  imposibila cu toate antecedentele de care am vorbit, pentru formarea viitorului guvern la sfârsitul acestui an ea apare ca solutia cea mai probabila. Si acest lucru nu mai socheaza pe nimeni.

  Dar pretul platit pentru aceasta strategie care a permis supravietuirea PNL-ului  a fost renuntarea la statutul de “partid istoric” în sensul pe care îl dadeam termenului la începutul anilor 90. Cel de simbol al unui standard de moralitate în viata politica, incompatibil cu practicile perpetuate de mostenitorii lui Ceausescu. Partidele istorice, care au reusit sa supravietuiasca  închisorilor comuniste timp de 45 de ani, astazi nu mai exista. Albul si negrul în care vedeam scena politica în anii 90 s-au amestecat treptat pâna la un gri-cenusiu. Culoarea parului de lup.

Am preluat întrebarea pusă de Ziarul Financiar la trei analişti politici, dnii Daniel Barbu, Cristian Pârvulescu şi Stelian Tănase. E o realitate faptul că această campanie electorală pare mult mai anemică decât au fost în trecut cele pentru alegerile parlamentare. Să vedem cum explică cei trei acest lucru.

În opinia lui Stelian Tănase,

” alegatorii sunt deturnati de la mesajele de campanie de scandaluri precum cel legat de ministrul de interne Cristian David, despre care fostul sef al Agentiei Antidrog Pavel Abraham a spus ca a consumat droguri sau cel legat de ziaristul Ion Cristoiu – un angajat al liderului PC Dan Voiculescu, despre care liderul PRM Vadim Tudor a spus ca ar fi fost informator al Securitatii. Din acest punct de vedere campania seamana cu un meci de fotbal foarte urat” (Stelian Tănase)

Punctul de vedere de mai sus îmi pare un clişeu, iar afirmaţiile sunt foarte puţin conectate la realitate. Cele două scandaluri au avut un impact absolut minor şi niciunul din ele nu are legătură cu campania! De fapt, tocmai asta e, campania pare anemică pentru că astfel de controverse şi de contre politice aproape că lipsesc între politicieni. Dl Tănase nu are la dispoziţie decât două exemple în care doar una din părţi ia parte la aceste alegeri, ca să îşi susţină opinia.

Dl Barbu acuză şi el presa care “a arătat cu degetul” politicienii; din nou, ce are asta cu anemia de campanie? Dl Barbu adaugă la asta, şi nu e nicio surpriză aici, un atac la sistemul de vot pe care îl numeşte “uninominal”.

“Este normal ca politicienii, chiar cei care doresc sa devina sau sa ramana premieri, cum este situatia lui Mircea Geoana (PSD) sau Calin Popescu- Tariceanu (PNL), sa nu fie interesati in a promova mesajul partidelor la televizor, ci mai degraba sa isi faca campanie pentru 16 – 17.000 de voturi in Dolj sau Ilfov.” (Daniel Barbu)

Ce pot să zic la aşa ceva? Nu, nu e normal – e o falsă dilemă. Nu văd de ce campania din Dăbuleni l-ar împiedica pe dl Geoană să promoveze la televizor mesajul partidului său. Ceea ce şi face, de altfel! La fel, nu am remarcat ca dl Tăriceanu să fi dispărut în Ilfov în toată această perioadă, din contră. Dl profesor şi analist politic Barbu are întreaga doză de dispreţ faţă de realitate care îi trebuie unui politician.

În fine, dl Pârvulescu se referă la oboseala partidelor după câteva serii de alegeri, ceea ce e o explicaţie reală, dar nu cred că e suficientă. Ziaristul oferă ca posibilă explicaţie şi faptul că alegerile parlamentare şi cele prezidenţiale au fost decuplate. Preşedintele APD, care dacă îmi amintesc bine a susţinut această revizuire constituţională, respinge această ipoteză: preşedintele Băsescu e în continuare prezent în campanie.

---

Şi totuşi, în această ultimă privinţă preşedintele APD are dreptate doar pe jumătate. De fapt, eu cred că există o explicaţie mare şi lată pentru apatia de campanie, o explicaţie care, în mod curios, e ignorată de toţi cei trei analişti. Ne întrebăm de ce nu fac partidele o campanie intensă; am ajunge mai uşor la explicaţie dacă am pune întrebarea cu semn contrar: de ce ar face-o?

Haide să privim lucrurile din punctul de vedere al partidelor. La ce le-ar putea servi o campanie intensă? De bună seamă, le-ar aduce voturi în plus. Cât? Să spunem, de dragul argumentului, 5% (ceea ce, în realitate, e exagerat de mult). Într-un sistem uninominal-majoritar, pentru un partid mare 5% în plus la vot înseamnă adesea majoritatea absolută. Însă, spre ştiinţa profesorului Daniel Barbu, sistemul nostru de vot este unul mixt-proporţional, la fel de proporţional ca şi până acum. Ceea ce înseamnă că un plus de 5% la vot înseamnă un plus de ~5% din mandatele parlamentare.

Or, indiferent care sondaj e luat în considerare, acest surplus de mandate generate de campania intensă nu ar schimba cu nimic situaţia în ce priveşte realizarea unei viitoare majorităţi parlamentare, indiferent ce partid l-ar obţine.

Cu sau fără 5% şi PSD şi PD-L ar trebui să negocieze cu PNL pentru majoritate. Cu sau fără 5% niciun partid nu realizează majoritatea absolută în parlament ca să poată impune, constituţional, un premier preşedintelui în exerciţiu. Sigur, 5% în plus pot schimba cu totul rezultatul alegerilor prezidenţiale (cum s-a întâmplat în 2004) … dar preşedintele nu este ales acum, ci peste un an.

Dacă preşedintele ar fi fost ales acum, atunci campania ar fi fost mult mai puţin anemică. Dacă am fi avut o scenă politică bipolară, din nou, campania ar fi fost mai animată: acum partidele se feresc să înjure prea rău potenţial aliaţi. Dacă am fi avut un sistem de vot uninominal atunci campania ar fi fost mult mai animată, pentru că majoritatea parlamentară ar fi fost pusă în joc în alegeri. Nu avem niciuna din aceste condiţii îndeplinite. Campania electorală este anemică, pentru simplul motiv că nu are miză.

[Citiţi şi "Victorioşii alegerilor parlamentare uninominale. Câteva confuzii.", şi "Efectul fluture-Stanciu si alte frustrari"]

Alegerile acestea sunt marcate de incertiudini. Mih a făcut în articolul trecut o analiză cu o concluzie destul de sumbră, nu e clar nici ce candidaţi vor câştiga mandatele la fel cum nu e clar nici care formaţiuni politice vor câştiga alegerile. Citesc mai multe analize legate de evoluţia post-electorală, scenarii care au în comun acelaşi lucru: incertitudinea. Acestea fiind spuse, există şi o certitudine apropo de alegerile care urmează: vor fi la fel de prost organizate ca şi până acum. Vor fi aceleaşi probleme şi aceleaşi scandaluri, aceleaşi nereguli, aceleaşi fraude.

Ştiu, şi asta e o veste mai degraba tristă. Au trecut 18 ani de la primele alegeri libere şi încă avem astfel de probleme. Nu cred că e vorba atât de incompetenţă, cât de rea-voinţă. Întregul sistem este lăsat cu bună-ştiinţă într-o stare de semi-haos. Cum altfel s-ar putea explica decizia BEC prin care observatorii pot sta doar acolo unde doreşte preşedintele biroului electoral al secţiei de votare? Decizia este un non-sens, căci observarea alegerilor se referă în primul rând la activitatea acestui birou şi a şefului său. Cum mai pot fi observate alegerile dacă acesta te poate trimite oricând la plimbare? Sigur, e doar un exemplu, dar nu ştiu cum se face că aproape la fiecare rundă de alegeri organizaţiile societăţii civile trebuie să lupte împotriva unor astfel de decizii aberante ale BEC. Alte probleme sunt in lege. Era limpede că, dacă votul trebuie dat doar în colegiu de rezidenţă, o să fie probleme cu cei care au viza de flotant. În Sibiu câteva organizaţii studenţeşti au organizat un protest, studenţii din anul I nu pot vota căci trebuie să aibă viza de flotant de 3 luni, or ei au început cursurile abia de două. Nu ştiu dacă lucrurile stau aşa, de fapt e greu de ţinut pasul cu reglementările. Legea a intrat în vigoare în aprilie anul acesta şi deja a fost modificată cu două ordonanţe de urgenţă! În 2004 s-a întâmplat exact la fel, lege adoptată pe ultima sută de metri, şi apoi modificată cu ordonanţe de urgenţă. Haos programat.

Dar poate cea mai importantă problemă, dincolo de problemele de reglementare, este respectarea acestor legi. Cristian Ghinea scrie despre o anchetă realizată de România Liberă: jurnaliştii au contactat primari în numele unui candidat fictiv la alegerile parlamentare şi au oferit bani contra voturi. Iar primarii au răspuns imediat şi pozitiv acestei iniţiative. Concluzia că am avea aici o problemă a noului sistem de vot este cel puţin discutabilă. În schimb, o altă problemă masivă e dovedită, încă o dată, de acest episod: nu se aplică legea. Oferirea de bani sau alte bunuri în shimbul votului este infracţiune, chiar şi tentativa se pedepseşte. Aşa scrie în lege… însă legea nu e aplicată. Precedentele sunt deja prea multe, procuratura ignoră muţeşte şi vinovat cazurile cele mai evidente. Chiar astăzi am citit în Evenimentul Zilei că procuratura a închis dosarul de la Galaţi, la locale. Candidatul PC pusese la cale o operaţiune masivă de fraudare a votului, cu tineri plătiţi să voteze în locul unor oameni plecaţi în străinătate. Răspunsul legiuitorului la această problemă, reglementări care să facă dificilă o asemenea operaţiune de fraudare? Nimic. Răspunsul procuraturii la această încălcare a legii penale? Dosare închise. Cazul Ştefăneşti, la care diferenţa a ţinut de televizarea fraudei, se pregăteşte de acelaşi deznodământ, probabil.

Mereu ni se spune de conflictele dintre un politician sau altul, un partid sau altul. Or fi. Dar dincolo de ele stă un conflict constant pe care acest stat şi demnitarii care îl conduc îl are cu cetăţenii săi. Batjocura cu care este tratat instrumentul fundamental al unui sistem democratic este poate exemplul cel mai bun.

Nu, nu mă pronunţ pe chestiuni de oportunitate politică. Moţiunea de cenzură care a eşuat astăzi priveşte explicit decizia guvernului de a nu pune în aplicare legea de creştere a salariilor în învăţământ, proaspăt votată de parlament. Nu susţin că ar fi fost bine ca prevederea respectivă să-şi producă efecte. Oportunitatea politică a acestei măsuri este o chestiune cât se poate de discutabilă, din toate punctele de vedere, dar acesta e alt subiect. Problema nu este că o astfel de cheltuială salarială a fost blocată. Problema este modul în care s-a produs această blocare.

Mai precis, avem un guvern care a blocat o lege votată de parlamentul său. Este, cred, o situaţie inedită. Am mai avut guverne care au “ajustat” prin ordonanţe legile imediat după promulgare. Am avut şi guverne care, bazându-se pe o majoritate din parlament, au blocat legile votate de un parlament anterior. Dar e prima oară când avem o situaţie de felul acesta, atât de categorică şi de explicită: parlamentul în funcţiune se vede în situaţia de a nu-şi putea exercita atribuţia constituţională de legiferare.

Însă, spre deosebire de avocatul poporului, eu nu cred că legea fundamentală este încălcată în litera ei, deşi e limpede că altfel stă treaba cu spiritul. Constituţiei noastre i se potriveşte foarte bine acea anecdotă care spune că este o constituţie bună şi originală; doar că părţile bune nu sunt originale, iar părţile originale nu sunt bune. E drept că uneori nu textul e original, ci modul în care el e uzat şi abuzat. Ordonanţele de Urgenţă ar fi trebuit să fie folosite de guvern doar în cazurile excepţionale, atunci când parlamentul nu poate să acţioneze îndeajuns de rapid. În niciun caz nu ar fi trebuit folosite pe raţiuni de oportunitate politică, pentru a contracara şi anula (în efect) legile votate acolo.

Dar dacă aceasta e contribuţia originală şi proastă a României la modul de funcţionare al unei democraţii parlamentare, Constituţia noastră are instrumente şi prevederi foarte puţin originale şi foarte bune pentru a aduce lucrurile la funcţionarea lor normală: guvernul e cel care răspunde politic în faţa parlamentului, nu invers. Iar instrumentul clasic şi eficace este chiar acesta, moţiunea de cenzură. E imposibil ca un guvern să se opună parlamentului său cât timp acest instrument e în funcţiune.

Iar constituţia românească prevede moţiunea de cenzură, şi nu avem motive să credem că nu ar avea efect …dacă ar fi adoptată. La fel ca peste tot în lume, parlamentul nostru poate trimite acasă un guvern, mai ales unul care îi blochează legile; la fel de uşor cum le poate debloca ulterior. Deci, nu poate fi vorba că s-ar încălca Constituţia, şi nici, cum zice dl Boc, că guvernul ar şterge pe jos cu parlamentul. Parlamentul şterge pe jos cu parlamentul. Dacă are puterea, înseamnă că nu are voinţa politică. Dacă parlamentul a refuzat să retragă mandatul guvernului, înseamnă că e de acord cu deciziile politice ale acestuia, inclusiv cu faptul că i se blochează propria lege. Cele două instituţii nu se pot desolidariza.

De fapt, dincolo de instituţie în sine, e vorba de majoritatea parlamentară care sprijină această guvernare, cu PSD cu tot. Dacă mai era nevoie de un exemplu.

“A întregii ţări, Măria Ta!”. Bun, lăsând gluma la o parte, întrebarea este destul de vagă şi poate primi mai multe răspunsuri, mai mult sau mai puţin serioase. Haide să o facem ceva mai specifică, considerând contextul scandalului de acum câteva zile: ce formaţiuni politice poartă răspunderea asupra guvernării?

Bun, nu poate fi îndoială care e răspunsul până în 2007. Preşedintele Băsescu a desemnat candidat de premier din partea PNL, parlamentul i-a învestit guvernul prin votul unei majorităţi stabile: am avut o guvernare a Alianţei D.A., ca principală forţă politică, alături de UDMR şi PC. Problema este însă mai complicată pentru ultimii doi ani. Dar nu cu mult mai complicată. Definiţia generală şi de bun simţ este că răspunderea pentru o situaţie aparţine celor care au avut puterea să o producă şi au produs-o sau au avut puterea să o schimbe dar au păstrat-o. La fel stau lucrurile şi în domeniu politic, cu observaţia că “putere” este în acest domeniu sinonim cu “majoritate”, de alegători sau de parlamentari. Astfel, putem avea un “guvern minoritar” – în sensul că în cabinetul de miniştri există reprezentate partide care nu formează o majoritate în parlament. Dar o “guvernare minoritară”, în sensul conducerii politice a ţării, nu putem avea într-o democraţie; căci o minoritate nu poate lua decizii. Chiar şi un guvern minoritar trebuie să fie votat de majoritate, iar majoritatea îl poate oricând da jos printr-o moţiune de cenzură. Legile şi hotărârile parlamentului se adoptă prin votul majorităţii. Bugetul şi legile financiare sunt trecute de o majoritate.

Or, aici faptele sunt simple şi limpezi. Guvernul minoritar al PNL şi UDMR a apărut prin votul PSD (partid care, de altfel, i-a scris şi structura – aşa, ca paranteză) şi al PRM. Guvernul a trecut prin două moţiuni de cenzură cu ajutorul dat de PSD, conform declaraţiilor va trece şi de a treia cu acelaşi sprijin. Pe cât pot spune, în 2008, toate legile au fost adoptate cu votul PSD. Am găsit în mod excepţional una la care PNL a votat împotrivă, dar nici una care să nu fi fost votată de PSD! Bugetul pe acest an a fost votat de PSD, ba mai mult a fost chiar scris (şi) de PSD!

Şi atunci, pe ce bază putem spune că PSD se află în opoziţie? Pe ce temei posibil i-am putea acorda acest statut? Chiar fără să intrăm în semnificaţia politică a termenului, considerând-o doar pe cea generică: opoziţie faţă de ce? Sigur, la nivel de declaraţii se poate spune orice, mai ales de către politicieni şi adepţii lor din media sau de aiurea. Vorba e ieftină, mai ales dacă e goală. Pot înţelege interesul partizan al celor de la PSD (şi PNL) ca partidul dlor Geoană şi Iliescu să apară pe post de opoziţie, la fel cum e de înţeles interesul partizan al PD-L de a denunţa asta. Dar dincolo de interese partizane, realitatea simplă, seacă rămâne că PSD a fost în tot acest timp la putere, responsabil pentru guvernarea din ultimii doi ani.

Iar acesta e motivul pentru care am scris că, în cazul spotului refuzat de la difuzare pe motiv că nu există “guvernare PNL – PSD”, televiziunea publică nu face doar cenzura unei opinii politice. Nu, în acest caz avem din partea TVR un ajutor activ (la modul pasiv o face majoritatea presei, din păcate) dat în sprijinul unei ficţiuni de partid. Propagandă politică, cu alte cuvinte.

Subiectul desemnării candidatului la postul de premier a revenit în dezbaterea publică, în urma unui interviu dat de dl Băsescu. Acesta a reafirmat libertatea pe care o are preşedintele statului de a face această propunere dacă în urma alegerilor niciun partid nu câştigă peste jumătate din mandatele parlamentare. Replica partidelor a venit prin dna Nicolai care a afirmat, vag, că dl Băsescu “lucrează la limita Constituţiei”; şi prin dl Diaconescu de la PSD care a afirmat, conform Mediafax, că “şeful statului are, constituţional, opţiunea desemnării premierului, în urma consultării cu partidele intrate în Parlament, dar respectarea majorităţii parlamentare, în urma rezultatului alegerilor, este obligatorie.”

Nu ştiu cum citeşte dl Diaconescu Constituţia, dar după logica simplă o “opţiune obligatorie” reprezintă o contradicţie de termeni. De fapt, dacă ne uităm la textul Constituţiei, art. 103, acesta este foarte clar: dacă niciun partid nu are mai mult de jumătate din parlament, preşedintele desemnează premierul consultându-se cu toate partidele reprezentate acolo. Nu văd pe ce bază posibilă s-ar putea deduce din acest text că preşedintele e obligat să accepte o înţelegere între ele care să dea majoritatea şi persoana premierului decisă de această înţelegere. Sigur, asta e litera Constituţiei însă există şi un spirit al ei.

Există un spirit al Constituţiei dincolo de litera acesteia, fără îndoială. Problema cu discuţiile de acest gen este că în numele lui ne sunt servite de fapt speculaţiile sălbatice ale politicianului sau jurnalistului care-l invocă. În mod normal, spiritul unei constituţii ar trebui să însemne ceea ce vrea să spună legea fundamentală dincolo de ceea ce scrie în ea. În interpretarea partizană, “spiritul Constituţiei” înseamnă ce ar vrea persoana în cauză să spună Constituţia, dincolo de ceea ce scrie în ea. Nu e un mod de a completa, preciza şi a face efectivă legea fundamentală, aşa cum ar trebui să fie. Din contră, e un mod de a o face confuză, ineficace şi irelevantă.

Da, putem vorbi de un spirit al Constituţiei care guvernează propunerea de premier. Acesta se bazează pe o norma democratică fundamentală: voinţa politică a electoratului trebuie respectată. Libertatea preşedintelui de a desemna un premier se opreşte la această graniţă fixă. Constituţia nu-i poate da dreptul de a ignora votul popular, nici lui nici oricărei alte instituţii. De altfel …nici nu o face! Nu există vreun “spirit al Constituţiei” care să-i contrazică litera. Nu vorbesc doar de acel articol general care spune că suveranitatea aparţine poporului. Mă refer chiar la acest proces de desemnare. Tocmai pe baza acestei norme e făcută diferenţa între cele două cazuri: dacă un partid are peste jumătate din parlament înseamnă că a primit la vot mandatul pentru viitoarea guvernare, iar actul preşedintelui este pur formal. În schimb, dacă nu suntem în situaţia asta, preşedintele – care este, la rândul lui, ales direct – are dreptul de decizie politică. Dar această decizie nu este, cum e interpretată adesea, inclusiv de titular, “să impună premierul”. Nici vorbă! Nu există aşa ceva în Constituţie. Singura decizie politică pe care o are Preşedintele, singura alegere pe care o poate face este tocmai aceasta: între a căuta o majoritate în parlamentul nou ales în sprijinul unui anumit premier …sau de a se reîntoarce la votul electoral. Şi nu se poate folosi de acest drept pentru a ajunge la acelaşi rezultat, impunerea premierului preferat, căci nu are dreptul la dizolvări consecutive ale parlamentului. Preşedintele poate impune un candidat de premier unui parlament fragmentat; însă nu-l poate impune şi alegătorilor.

---

Să însemne atunci că dl Diaconescu are dreptate, cu toată aparenţa contradictorie a afirmaţiei sale? Nu. Dl Diaconescu spune că preşedintele e obligat să respecte o majoritate parlamentară, dar afirmaţia nu este susţinută decât de speculaţii asupra unui “spirit al Constituţiei” care i-ar contrazice litera. Obligaţia constituţională a preşedintelui este de a respecta votul alegătorilor. Cele două nu stau însă în opoziţie, din contră, se pot şi ar trebui conciliate: preşedintele este obligat să respecte majoritatea parlamentară dacă aceasta a fost legitimată ca atare în alegeri.

De fapt aici e cheia problemei, ocolită permanent în dezbatere. Dacă două partide, PNL şi PSD de exemplu, participă în alegeri propunând electoratului o guvernare comună şi programul lor, cu tot cu propunerea aceasta, este validat de peste jumătate din electorat, atunci mandatul primit de ele devine obligatoriu, inclusiv pentru preşedinte. Nu trebuie să avem o alianţă formal constituită, doar o propunere clară şi fără echivoc care să le fie prezentată electorilor. Preşedintele e obligat să respecte tot ce a fost legitimat de votul electoral, inclusiv persoana premierului. Preşedintele nu are niciun fel de obligaţie să respecte o înţelegere post-electorală între partide. Iar în această situaţie preşedintele are doar posibilitatea de a cere partidelor să facă acel pas esenţial pe care l-au omis: să obţină legitimarea electorală.

Or, dacă ne uităm pe exemplul dat mai sus, vedem că suntem departe de a avea aşa ceva. PNL, cel puţin, nu dă în niciun fel de înţeles că ar cere electoratului mandat pentru o viitoare guvernare cu PSD. Din contră, declaraţiile liderilor săi merg în direcţia contrară. Dl Cioroianu spune că PSD este principalul inamic politic al partidului. Dl Păcuraru vorbeşte despre vremurile bune ale Alianţei D.A. Dl Antonescu, într-o regretabilă întoarcere cu 180 de grade, vorbeşte acum despre cum i-ar plăcea mai mult o alianţă cu PD-L(!)

Am vorbit de această posibilă alianţă, pentru că e de presupus că e cea care ar merge împotriva intenţiilor dlui Băsescu. Dar şi celelalte partide sunt departe de a propune ceva clar când vine vorba de viitori parteneri de guvernare. În aceste condiţii, cât timp partidele nu cer un mandat clar electoratului, au posibilitatea fie de a accepta premierul propus de preşedintele, fie de a cere un mandat nou în alegeri anticipate.

Subiectul maririi salariilor acapareaza discutia publica în ultima vreme. Nu este usor in atari conditii sa atragi atentia cititorilor cu un subiect care pare mai putin important, cum este sistemul de vot. Pentru a reusi, mi-am zis ca ar fi util sa vorbesc de amandoua în acelasi articol. Veti judeca dupa cele de mai jos daca mi-am atins scopul.

Majorari salariale.

Sunt sigur ca ati remarcat ca discutiile despre majorarea salariilor profesorilor se poarta cam în aceiasi termeni ca si cele despre majorarea pensiilor. Daca majorarile sunt sau nu sunt sustenabile daca merita profesorii sa câstige mai mult (sigur ca da, ca si pensionarii, suntem de acord !) si asa mai departe. Aceste discutii îsi au desigur utilitatea lor, dar ele au neajunsul de-a acoperi adevaratul fond al problemei. Si anume faptul ca sustenabila sau nu, meritata sau nu, o majorare salariala decisa cu o luna înainte de alegeri este de fapt o mita electorala grosiera ! Premierul Tariceanu i-a mituit pe pensionari si acestia l-au votat la alegerile europene si a continuat pe aceeasi linie în vederea alegerilor parlamentare alocând în plus oaresice fonduri exorbitante în teritoriile controlate de politicienii aliati. In schimb, refuza sa cheltuiasca banii aiurea pe niste oameni care nu prea-i (mai) voteaza partidul. De celalalta parte, PSD-ul nu putea sa stea deoparte sa vada cum se cumpara voturile electoratului sau traditional si atunci a încercat sa cumpere voturile profesorilor. La aceasta investitie, presedintele Basescu nu putea decât sa se asocieze, caci altfel îi ramânea partidul fara votanti. Mai mult, încearca acum sa obtina si mai mult si vorbeste de pact pentru educatie, pact pentru sanatate, pact pentru toti functionarii si asa mai departe. Ceea ce lasa impresia ca de azi pe mâine am putea sa traim cu totii bine, de la pensionari si pâna la bugetari, fiecare cu pactul lui. Doar ca realitatea (economica) e alta. În timp ce finantistii din toata lumea fac pe dracu-n patru sa salveze sistemele bancare, e destul de greu de crezut ca România ramâne o insula de prosperitate în care cresterea economica exceptionala permite cheltuieli bugetare la fel de exceptionale. Dimpotriva, în ultima vreme, când se vorbeste de nivelul leului, de investitiile imobiliare, de inflatie sau alti indicatori de acest tip, termenii folositi sunt mai degraba cu semn negativ. Si nici Tariceanu vorbind despre pensii nici Basescu vorbind despre salarii, si nici oricine altcineva nu va putea sa convinga asupra faptului ca economia româneasca va fi capabila sa suporte cheltuieli de asemenea importanta in viitorul apropiat.

O explicatie.

Se pune atunci întrebarea cum de s-a ajuns la aceasta situatie potential catastrofala. O explicatie imediata si facila ar fi cea a incompetentei clasei politice în ansamblu. Dar politicienii sunt în mare aceiasi ca si acum zece ani sau chiar mai mult. Or acest nivel al pomenilor electorale n-a mai fost atins pâna acum. Drept cadou electoral, Adrian Nastase n-a dat mai mult decât … o promisiune de marire a pensiilor cu 10% pentru 2005 ! Merita deci sa analizam lucrurile ceva mai atent. Din punct de vedere cronologic în primul rând. Prima majorare, cea a pensiilor, a fost initiata de PSD (în iunie 2007) si aprobata în unanimitate de Parlament cu toate rezervele ministrului Vosganian. Similitudine aproape perfecta cu majorarea salariilor pâna aici. Ulterior Partidul Liberal si-a arogat aceasta masura si a profitat electoral de pe urma ei în 2007. PD-ul presedintelui Basescu – care s-a opus majorarii pensiilor – a obtinut un scor relativ slab. Premierul Tariceanu a folosit aceeasi tactica si pentru alegerile urmatoare, cele de anul acesta. Iar reactia PSD-ului (care domina Parlamentul) si a PDL-ului (prin vocea presedintelui care promulga legile) a condus la aceasta escalada a violentei împotriva bugetului la care asistam. Din aceasta cronologie lipseste primul element, esential. Din martie 2007, avem un guvern minoritar. Ceea ce într-o tara normala nu exista decât cu titlu tranzitoriu, la noi dureaza de un an si jumatate. Mai apoi, precum copiii mici care nu trebuie sa se joace cu focul, tot asa guvernul mic al dlui Tariceanu n-ar fi trebuit sa se joace cu bugetul. Dar a facut-o în mod iresponsabil si acum încearca în mod la fel de iresponsabil sa blocheze legi prin ordonante de urgenta. Iata în opinia mea explicatia situatiei în care ne aflam.

Vot uninominal.

Cam pe când Parlamentul decidea prima majorare de care am pomenit, am scris un prim episod dintr-o serie intitulata “Cum trebuie schimbat sistemul de vot”. Spuneam acolo ca unul dintre motivele principale pentru care sistemul pe liste trebuie abandonat este ca acesta nu permite formarea de majoritati stabile. Ceea ce s-a întâmplat în aceasta legislatura, si mai cu seama din martie 2007 încoace o demonstreaza. Si din pacate, noul sistem de vot, cu rezultate proportionalizate, nu rezolva deloc aceasta problema. Cu toate ca fiecare dintre cele trei partide principale se lauda cu un viitor prim ministru, în realitate nici unul nu va câstiga majoritatea absoluta. Este foarte probabil ca sa nu se înteleaga între ele pentru a forma o majoritate durabila. Ceea ce va conduce la un guvern minoritar, fragil si cu o popularitate usor erodabila. Care pentru a supravietui ar putea sa dea niste bani de la buget la unele categorii mai profitabile din punct de vedere electoral. Care va declansa o reactie din partea celorlalte partide, care vor da la randul lor… Si uite asa ne invârtim în cerc fara iesire, precum detinutii in curtea închisorii. E bine macar daca întelegem de ce.

Ne-am obişnuit deja cu politica de campanie electorală, cu faptul că în preajma alegerilor naţionale acţiunile politicienilor au ca singur ţel obţinerea cât mai multor voturi. E un lucru natural, ceva ce se întâmplă în orice ţară democratică, fie şi în forme foarte diferite. Dar în România acest fenomen este însoţit de un altul, la fel de evident, şi care pare din această pricină la fel de simplu de înţeles.

Mă refer la faptul că aceste “acţiuni electorale” sunt foarte dezechilibrate. Natural ar fi ca ele să vizeze toate categoriile de votanţi. În realitate, unele categorii sunt mai vizate, iar altele sunt relativ ignorate. Nota bene, mă refer la măsuri mai degrabă decât la declaraţii. Vorba e ieftină, în cuvinte politicienii iubesc toţi alegătorii. În schimb lucrurile concrete – proiecte, legi, ordonanţe şi hotărâri – nu sunt nici pe departe distribuite la fel de egal. De exemplu, de departe cea mai vizată categorie este cea a pensionarilor. S-au publicat liste cu ” legi electorale”, puteţi număra câte din ele îi vizează direct sau indirect. “Partidele se bat pe votul pensionarilor” constată periodic presa, ca şi cum ar fi de la sine înţeles că, dacă e să se bată pe votul cuiva, pensionarii sunt prima dacă nu singura ţintă. Şi, ca să completeze dilema, vorbim de toate partidele. De ce? Sensibilitatea politicienilor noştri la problemele vârstei a treia? Ok, lăsăm gluma; dar întrebarea rămâne. Sunt mai bune voturile pensionarilor decât ale altora? Cu siguranţă că nu.

Se spune, uneori cu un ton dispreţuitor, că votul pensionarilor e uşor de cumpărat. Nu sunt de acord cu o bună parte din asta, începând cu tonul, dar afirmaţia conţine un adevăr simplu şi esenţial. Da, votul acela se “cumpără”, dar nu din alt motiv decât că e “vândut”. Politicienii sunt atenţi la pensionari pentru că doresc votul lor. Şi doresc în primul rând votul lor, nu pentru că ar fi mai bun decât al altora, ci pentru că ei îl dau mai mult decât alţii. Sunt categoria socială cu cea mai bună prezenţă la alegerile naţionale. La polul opus, categoria cea mai activă economic este una dintre cele mai pasive din punct de vedere electoral. Sunt oameni care abia ajung pomeniţi în discursuri, cu atât mai puţin sunt luaţi în seamă în deciziile politice.

Am spus că e natural ca politicienii să caute să obţină voturi. De aici se deduce imediat că vor ţinti cu măsurile electorale acele categorii sociale care oferă acest vot şi le vor ignora pe cele care nu votează. Logic. O să spuneţi că tocmai am făcut marea descoperire că pământul e rotund. Răspunsul meu e că trebuie să afirmi că pământul e rotund atunci când sunt oameni care spun că e pătrat.

Concluzia de mai sus ar putea fi rezumată aşa: absenteismul se plăteşte. De multe ori chiar la propriu. Or, există două categorii de pledoarii în favoarea refuzului de a vota. În prima intră cele să le zicem emoţionale sau subiective, oamenii spun că nu votează pentru că nu vor, nu le place, le e greaţă etc. E o atitudine ce se bazează de obicei pe o percepţie greşită, dar despre asta în alt articol. În schimb, în cea de-a doua categorie intră pledoariile să le spunem raţionale sau obiective, oameni care spun că refuzul de a vota e un lucru bun, că e un gest care va provoca o evoluţie pozitivă.

Termenul “raţional” îmi pare în acest caz aproape ironic. În general pledoariile de acest fel conţin o sumă de cuvinte frumoase şi de afirmaţii categorice, lipsite de altfel de orice acoperire. La baza lor stă credinţa ciudată că aceiaşi politicieni care urmăresc fără niciun scrupul interesul lor practic şi imediat ar putea să ia în serios teoriile despre “lipsa legitimităţii”; sau că aceiaşi politicieni care sunt îndeajuns de cinici încât să sacrifice interesul public de dragul carierei lor sunt în acelaşi timp atât de sensibili încât să observe dezinteresul unor electori, ba chiar să fie şi mişcaţi de el. Nu există aşa ceva. Analiza nu stă în picioare, la fel cum nu stă nici observaţia: pledoariile de acest fel nu pot să aducă în sprijinul lor un singur caz concret în care absenţii la vot să fi determinat vreo evoluţie pozitivă.

În schimb exemplul contrar stă în faţa lor, mare şi clar şi perfect explicabil: absenţii chiar determină o schimbare politică. Cea prin care sunt ignoraţi.

[Citiţi şi "Absenteismul, sau partidul raţional contra partidul stupid."]

De ce nu a oprit Curtea Constituţională majorarea cu 50% a salariilor din învăţământ? Întrebarea corectă este cea cu semn opus: de ce ar fi făcut-o? Rolul Curţii Constituţionale este să asigure respectarea legii fundamentale; prin urmare, singurul motiv pentru care poate opri o lege este dacă aceasta nu respectă Constituţia. Legea salarizării profesorilor a fost dezbătută şi votată după regulile scrise în Constituţie şi a prevăzut în textul ei sursele de finanţare. În rest, textul legii fundamentale nu vorbeşte nicăieri despre inflaţie sau deficit de cont curent. Consecinţele economice ale unei legi trebuie asumate politic de instituţiile statului care au puterea asupra lor, parlament şi guvern. Nu există nicio constituţie în lume, şi, într-adevăr, niciun fel de regim politic posibil care să fie complet protejat de iresponsabilitate. Un regim democratic împarte doar şi echilibrează aceste responsabilităţi între diferite instituţii. Curtea Constituţională are un rol, pe care, pe cât se poate spune, şi l-a îndeplinit în acest caz.

Există în dezbatere o confuzie gravă şi periculoasă legată de rolurile instituţiilor democratice. Confuzia e întreţinută de o presă pripită şi mediocră, dar şi de politicieni care vor să fugă de răspundere. Un alt exemplu cât se poate de proaspăt este cel al sumelor mari plătite de MIRA pentru nişte maşini. Preţul lor e îndeajuns de mare încât simpla comparaţie să devină un argument pentru caracterul dubios al contractului, şi pentru acuzaţia de a fi risipă de bani publici. Or, urmăriţi reacţia celor acuzaţi, de exemplu ministrul Cristian David, trecut rapid din tabăra celor acuzaţi în cea a acuzatorilor:

“Mai mult, în baza unui raport al Corpului de Control, finalizat peste noapte, David a sesizat Direcţia Naţională Anticorupţie (DNA), procurorii urmând să investigheze dacă suma pe care Inspectoratul General al Poliţiei ar urma să o achite în schimbul autospecialelor a fost cea corectă.”
(Evenimentul Zilei)

Ciudat, chiar şi şeful Poliţiei acuzat de ministru a făcut acelaşi lucru, a apelat la DNA, ba chiar şi la SRI şi la alţii, ca să îşi argumenteze nevinovăţia. Or, afirmaţia de mai sus e aiuritoare, nu e treaba procurorilor să investigheze dacă o sumă este cea corectă! E o confuzie extrem de gravă şi răspândită aici, rolul procurorilor de la DNA sau din orice altă structură a parchetului este să apere ordinea de drept. Ei trebuie şi pot să intervină doar atunci când există indicii că legea penală a fost încălcată. Dacă există indicii de mită, de trafic de influenţă etc. atunci ei pot să intervină doar pe aceste temeiuri. Însă nu există nici o lege care să stabilească care e “preţul corect” pentru o achiziţie publică! Pe cât se poate spune e un caz de furt (în sensul general al termenului) de bani publici făcut cu acoperirea legii. Responsabilitatea asupra episodului aparţine integral celor care au luat aceste decizii şi, în final, politicienilor de care aceste instituţii aparţin. Invocarea DNA este în primul rând un mod al acestora de a fugi de responsabilitate.

Dar există şi alte efecte perverse provocate în acest fel. Un instrument principal de luptă împotriva acestei situaţii, de furt acoperit de lege, este transparenţa. Or, am constatat apariţia unei scuze false şi ticăloase, şi sunt extrem de mirat şi de contrariat că presa pare să o accepte: invocarea “anchetei” pentru a refuza dezvăluirea informaţiilor de interes public. Nu putem afla detaliile contractului, ne spun responsabilii, din pricina anchetei. E o minciună! Confidenţialitatea priveşte doar procedura şi detaliile anchetei, nu şi obiectul ei – care e de interes public! La fel, în alt episod publicat de Cotidianul, şi care a rămas oarecum în umbră (eu am ajuns la el de pe blogul Cu Mâinile Curate). Lucrurile sunt simple, dacă se cumpără maşini la preţ exorbitant, e natural să circule pe şosele construite la preţuri similare. Prin urmare avem un caz hilar de (contra)licitaţie, în care oferta mai scumpă e mai bună. Putem afla şi noi cum de s-a întâmplat asta? Nuuu… Sunt “deliberări” care, zice-se, ar împiedica aşa ceva. Pe surse(!) aflăm că competitorii norocosului câştigător au fost descalificaţi, iar pentru asta comisia a trebuit să desfiinţeze un pod în Ungaria. Probabil că cei care îl folosesc la ora asta ar fi miraţi să afle că în ţara vecină şi prietenă o comisie de clovni care au zeci de milioane de euro pe mână l-a şters de pe hartă. Sigur, decizia organizatorilor licitaţiei că podul nu e pod e absurdă şi hilară – cât timp ţineţi minte că râdeţi pe banii voştri. Dar nu e ilegală. Nu există în legea penală un articol care să interzică aşa ceva.

Iar celălalt efect pervers al invocării DNA este că, atunci când procurorii vor ajunge la concluzia că nu au indicii sau nu pot dovedi încălcarea legii penale, inamicii lor vor spune că sunt incompetenţi. Iar responsabilii pentru aceste tunuri (şi adesea vorbim de aceleaşi persoane) vor spune că se dovedeşte că au fost atacaţi pe nedrept. Noi vom rămâne cu paguba.

[Despre aceeaşi problemă a transparenţei am scris aici.]