Subiectul desemnării candidatului la postul de premier a revenit în dezbaterea publică, în urma unui interviu dat de dl Băsescu. Acesta a reafirmat libertatea pe care o are preşedintele statului de a face această propunere dacă în urma alegerilor niciun partid nu câştigă peste jumătate din mandatele parlamentare. Replica partidelor a venit prin dna Nicolai care a afirmat, vag, că dl Băsescu “lucrează la limita Constituţiei”; şi prin dl Diaconescu de la PSD care a afirmat, conform Mediafax, că “şeful statului are, constituţional, opţiunea desemnării premierului, în urma consultării cu partidele intrate în Parlament, dar respectarea majorităţii parlamentare, în urma rezultatului alegerilor, este obligatorie.”

Nu ştiu cum citeşte dl Diaconescu Constituţia, dar după logica simplă o “opţiune obligatorie” reprezintă o contradicţie de termeni. De fapt, dacă ne uităm la textul Constituţiei, art. 103, acesta este foarte clar: dacă niciun partid nu are mai mult de jumătate din parlament, preşedintele desemnează premierul consultându-se cu toate partidele reprezentate acolo. Nu văd pe ce bază posibilă s-ar putea deduce din acest text că preşedintele e obligat să accepte o înţelegere între ele care să dea majoritatea şi persoana premierului decisă de această înţelegere. Sigur, asta e litera Constituţiei însă există şi un spirit al ei.

Există un spirit al Constituţiei dincolo de litera acesteia, fără îndoială. Problema cu discuţiile de acest gen este că în numele lui ne sunt servite de fapt speculaţiile sălbatice ale politicianului sau jurnalistului care-l invocă. În mod normal, spiritul unei constituţii ar trebui să însemne ceea ce vrea să spună legea fundamentală dincolo de ceea ce scrie în ea. În interpretarea partizană, “spiritul Constituţiei” înseamnă ce ar vrea persoana în cauză să spună Constituţia, dincolo de ceea ce scrie în ea. Nu e un mod de a completa, preciza şi a face efectivă legea fundamentală, aşa cum ar trebui să fie. Din contră, e un mod de a o face confuză, ineficace şi irelevantă.

Da, putem vorbi de un spirit al Constituţiei care guvernează propunerea de premier. Acesta se bazează pe o norma democratică fundamentală: voinţa politică a electoratului trebuie respectată. Libertatea preşedintelui de a desemna un premier se opreşte la această graniţă fixă. Constituţia nu-i poate da dreptul de a ignora votul popular, nici lui nici oricărei alte instituţii. De altfel …nici nu o face! Nu există vreun “spirit al Constituţiei” care să-i contrazică litera. Nu vorbesc doar de acel articol general care spune că suveranitatea aparţine poporului. Mă refer chiar la acest proces de desemnare. Tocmai pe baza acestei norme e făcută diferenţa între cele două cazuri: dacă un partid are peste jumătate din parlament înseamnă că a primit la vot mandatul pentru viitoarea guvernare, iar actul preşedintelui este pur formal. În schimb, dacă nu suntem în situaţia asta, preşedintele – care este, la rândul lui, ales direct – are dreptul de decizie politică. Dar această decizie nu este, cum e interpretată adesea, inclusiv de titular, “să impună premierul”. Nici vorbă! Nu există aşa ceva în Constituţie. Singura decizie politică pe care o are Preşedintele, singura alegere pe care o poate face este tocmai aceasta: între a căuta o majoritate în parlamentul nou ales în sprijinul unui anumit premier …sau de a se reîntoarce la votul electoral. Şi nu se poate folosi de acest drept pentru a ajunge la acelaşi rezultat, impunerea premierului preferat, căci nu are dreptul la dizolvări consecutive ale parlamentului. Preşedintele poate impune un candidat de premier unui parlament fragmentat; însă nu-l poate impune şi alegătorilor.

---

Să însemne atunci că dl Diaconescu are dreptate, cu toată aparenţa contradictorie a afirmaţiei sale? Nu. Dl Diaconescu spune că preşedintele e obligat să respecte o majoritate parlamentară, dar afirmaţia nu este susţinută decât de speculaţii asupra unui “spirit al Constituţiei” care i-ar contrazice litera. Obligaţia constituţională a preşedintelui este de a respecta votul alegătorilor. Cele două nu stau însă în opoziţie, din contră, se pot şi ar trebui conciliate: preşedintele este obligat să respecte majoritatea parlamentară dacă aceasta a fost legitimată ca atare în alegeri.

De fapt aici e cheia problemei, ocolită permanent în dezbatere. Dacă două partide, PNL şi PSD de exemplu, participă în alegeri propunând electoratului o guvernare comună şi programul lor, cu tot cu propunerea aceasta, este validat de peste jumătate din electorat, atunci mandatul primit de ele devine obligatoriu, inclusiv pentru preşedinte. Nu trebuie să avem o alianţă formal constituită, doar o propunere clară şi fără echivoc care să le fie prezentată electorilor. Preşedintele e obligat să respecte tot ce a fost legitimat de votul electoral, inclusiv persoana premierului. Preşedintele nu are niciun fel de obligaţie să respecte o înţelegere post-electorală între partide. Iar în această situaţie preşedintele are doar posibilitatea de a cere partidelor să facă acel pas esenţial pe care l-au omis: să obţină legitimarea electorală.

Or, dacă ne uităm pe exemplul dat mai sus, vedem că suntem departe de a avea aşa ceva. PNL, cel puţin, nu dă în niciun fel de înţeles că ar cere electoratului mandat pentru o viitoare guvernare cu PSD. Din contră, declaraţiile liderilor săi merg în direcţia contrară. Dl Cioroianu spune că PSD este principalul inamic politic al partidului. Dl Păcuraru vorbeşte despre vremurile bune ale Alianţei D.A. Dl Antonescu, într-o regretabilă întoarcere cu 180 de grade, vorbeşte acum despre cum i-ar plăcea mai mult o alianţă cu PD-L(!)

Am vorbit de această posibilă alianţă, pentru că e de presupus că e cea care ar merge împotriva intenţiilor dlui Băsescu. Dar şi celelalte partide sunt departe de a propune ceva clar când vine vorba de viitori parteneri de guvernare. În aceste condiţii, cât timp partidele nu cer un mandat clar electoratului, au posibilitatea fie de a accepta premierul propus de preşedintele, fie de a cere un mandat nou în alegeri anticipate.

Nici n-am terminat bine de comentat articolul precedent despre pseudo-pledoariile pentru parlamentarism, ca tocmai cei care sustineau ideea cum ca “arhitectii” Constitutiei noastre au conceput o constructie în stil parlamentar, revin pe scena de teatru absurd a politicii românesti pentru a arunca în aer esafodajul respectivei constructii. Scriam acolo ca o pretentie minimala pe care o am de la politicienii care se declara în favoarea unui regim parlamentar este ca acestia sa respecte deciziile Parlamentului. Al nostru tocmai a votat o “lege electorala” care mareste salariul profesorilor cu un procent care depaseste asteptarile sindicalistilor celor mai înversunati. Nu comentez aici legea si motivele care au dus la aceasta escalada a violentei atacurilor la buget, a facut-o Doc aici. Ma opresc doar la reactia guvernului la adoptarea ei. În speta, la cea a ministrului finantelor Vosganian, prezent din nou pe ecrane cu un numar foarte comic (aici îl contrazic pe Doc, pe mine m-a amuzat). Speriat pe buna dreptate de perspectivele unei gauri negre în buget, dl. ministru Vosganian a lansat un SOS patetic catre… CSAT.

Cum sa întelegem arhitectura logica din capul unora care azi se declara pentru parlamentarism iar mâine, când Parlamentul voteaza o lege neplacuta, fac apel la Consiliul Suprem de Aparare a Tarii pentru a impiedica aplicarea ei ? Care trec cu seninatate de la regimul parlamentar modern si european la CSAT-ul cu adevarat “caucazian” condus de presedinte ?

Dupa CSAT, dl. Vosganian vrea sa se mai plânga si la Curtea Constitutionala care ar urma sa se pronunte asupra unui … conflict între institutiile statului. Stimate dle ministru, credeti-ma pe cuvânt : într-un regim parlamentar cât de cât democratic nu pot exista conflicte între parlament si guvernul validat de acesta ! Când între majoritatea parlamentara si guvern exista un dezacord profund (deci a fortiori în situatia de bataie de joc actuala), guvernul demisioneaza. Nu exista alta cale de rezolvare nici la Curtea Constitutionala nici la CSAT nici aiurea. “Conflictul” actual ma obliga sa reiau citatul din articolul trecut :

“In momentul in care o persoana incearca in functie de cultura si viziunea politica pe care o are, sa depaseasca limitele spiritului si literei Constitutiei, incep sa apara conflictele intre institutiile statului. Acesta a fost unul dintre factorii fundamentali care au minat actiunea guvernamentala si progresul Romaniei in acesti patru ani.”

(C.P. Tăriceanu,despre reforma constituţională)

Ati recunoscut spusele dlui prim ministru Tariceanu din pledoaria sa pentru parlamentarism. Ce crede dl. prim-ministru despre actuala criza ? Iata :

“Deciziile politicianiste luate de Parlament nu vor face altceva decat sa se intoarca impotriva romanilor. (…) In Parlament e o veselie totala, se aproba orice.”

(C.P. Tăriceanu, despre decizia măririi salariilor profesorilor)

Iar pe scena politica româneasca e o veselie totala, se spune azi un lucru si mâine contrariul, de nu mai stie bietul cetatean daca e vorba de amnezie grava sau ipocrizie grosiera. Opiniile contradictorii emise la intervale de timp mai mari nici n-ar mai trebui sa ne mire. Cea de mai jos, a dlui Vosganian când cu legea pensiilor, o reamintesc totusi, ca e foarte nostima :

“Corect este ca noi sa incercam sa aplicam legea asa cum este si, daca vedem ca nu putem, venim la parlament si spunem: „Parlament draga…” ”

(Varujan Vosganian in dialog cu preşedintele Basescu despre legea pensiilor)

Parlament draga, plin de superpopulisti abjecti !

Salariile cresc, pensiile cresc iar gazele nu se mai scumpesc. Din cornul abundentei curge lapte si (mai nou si) miere. Europa întreaga ne invidiaza pentru cresterea economica. Foarte greu în atari conditii de fericire extrema de gasit subiecte de dezbatere pentru campania electorala. Noroc cu guvernul care se gândeste la toate si ne propune sa ne petrecem timpul discutând de exemplu despre Constitutie. Astfel premierul Tariceanu vorbeste de

“(…) o dezbatere serioasa privind revizuirea Constitutiei, precizand ca Romania ar trebui sa aleaga intre republica parlamentara sau monarhie.”

Nu pot decât sa fiu de acord cu faptul ca schimbarea actualei Constitutii este absolut necesara. Am scris în câteva rânduri despre neajunsurile grave ale actualulului text constitutional (de exemplu, în [1] si în [2]). Însa consider ca abordarea subiectului în campania electorala este în cel mai bun caz inutila fiindca ea este personalizata. Or unul dintre motivele pentru care actuala Constitutie a devenit desueta la mai putin de patru ani de la adoptare este ca ea a fost creata ad-hoc, pentru puterea politica de la vremea respectiva, sau mai bine zis pentru persoanele care o detineau. Într-o configuratie politica diferita erorile ei de conceptie au devenit evidente. Niste responsabili politici care îsi merita numele ar trebui sa evite repetarea acestei erori. Nu este cazul dlui Tariceanu, care exclude din start din optiuni republica prezidentiala argumentand :

mai mult…

Subiectul amânării uninominalului revine în actualitate. Conducerea publică a operaţiunilor revine ca şi până acum PRM. Partidul lui Corneliu Vadim Tudor avea şi aşa probleme cu pragul, iar noul sistem, deplasând centrul de greutate al campaniei de la un lider către candidaţi, nu îl ajută deloc. Un ajutor neaşteptat în lupta sa împotriva uninominalului îl primeşte PRM …de la guvern. Iată cum arată un pasaj din noua lege electorală, aşa cum a fost modificat el de guvern după adoptarea acesteia:

“g) în cadrul unei circumscripţii electorale, delimitarea colegiilor uninominale pentru alegerea Camerei Deputaţilor şi pentru alegerea Senatului se face astfel încât mărimea acestora, calculată în număr de locuitori, să fie de aşa natură încât cel mai mare colegiu uninominal să fie, de regulă, cu cel mult 30% mai mare decât cel mai mic colegiu uninominal, în condiţiile în care sunt respectate prevederile lit. a)–e).” ”
(Ordonanţa de Urgenţă 66 din 28 mai 2008. Sublinierea îmi aparţine)

Iniţial legea era fără pasajul subliniat, introdus de OUG. De ce s-a introdus acest pasaj? Să dăm cuvântul unuia dintre semnatari:

“În ceea ce priveşte introducerea sintagmei «de regulă» referitoare la diferenţa mărimii colegiilor, nu este vorba despre nimic neconstituţional. Era singura soluţie de rezolvare a unei probleme pentru maximum trei circumscripţii, printre care şi Bucureştiul. Dacă nu se emitea OUG nr. 66/2008, era imposibil să se facă decupajul în respectivele circumscripţii fără să încălcăm legea şi Constituţia. Am fi avut colegii care acopereau suprafeţe din două judeţe, ceea ce era imposibil”
(Victor Paul Dobre, secretar de stat la MIRA, preluat de Cotidianul)

Explicaţia oferită de dl Dobre, de fapt cea oferită formal de guvernul Tăriceanu pentru adoptarea acestui act, este o minciună. mai mult…

E din cauza Monicăi Macovei, desigur. A ei şi a dlui Morar, procurorul propus de ea să conducă DNA. Reacţia a venit prompt, în forma unor declaraţii politice şi apoi iniţiative legislative care luau dreptul de a propune numirea şi revocarea şefilor de la parchete de la ministrul Justiţiei şi îl dădeau CSM. Ulterior, însă, detestata dnă Macovei a fost îndepărtată din postul ministerial, şi parlamentarii coaliţiei PNL+PSD+PC+UDMR+PRM s-au mai calmat. Mai ales că la posturile justiţiei venise junele penelist Chiuariu şi acestuia nu i-a luat mult până să înceapă de-a dreptul un război cu DNA şi cu lupta anti-corupţie. Chiuariu a fost nevoit însă să se retragă după ce tentativa sa de a-l revoca pe adjunctul dlui Morar a fost oprită de preşedinte, iar tentativa de a bloca dosarele politicienilor, inclusiv unul în care era cercetat, oprită de Curtea Constituţională. Apoi dna Nicolai de la PNL a încercat să ajungă la butoanele justiţiei; după o întreagă poveste, liderul PNL a trebuit să se mulţumească cu şefia Comisiei Juridice. Iar desemnarea noului ministru a părut să fie făcută cu acordul preşedintelui; în plus, tactica dlui Predoiu a fost fundamental diferită de cea a predecesorului său, n-a luat nici decizii controversate, n-a făcut nici “declaraţii politice” de acelaşi fel. Prin urmare, campionii luptei împotriva anti-corupţiei au început să se îngrijoreze, şi a revenit în actualitate proiectul schimbării modului de numire a şefilor de parchete. Mai ales că mandatul dlui Morar se apropia rapid de final, acesta mai având însă drept la unul. Bon, revine proiectul şi declaraţiile şi restul. Apoi, însă, la momentul 0, seriosul şi tăcutul domn Predoiu îşi face numărul de papagal : dl Morar este bun, aşa că trebuie să-l schimbăm. (O analiză pe text a declaraţiei dlui Predoiu a făcut-o judecătorul Cristi Danileţ, şapte articole menţionate aici)

Şi aici se vede punctul slab al tacticii, altfel bine gândite, adoptată de ministru. A păcălit coaliţia din care făcea parte. Bun, aceştia au dat veseli din aripi şi din gură ca să salute confirmarea că dl Predoiu se află în rândurile lor. Doar că s-au pomenit apoi că au spre adoptare un proiect care urmează să-l lase pe acest nou membru al stolului fără posibilitatea de a mai propune numirea şi revocarea procurorilor şefi! Nu se poate, nu? Aşa că, după stilul caracteristic, a operat o mică modificare în proiectul respectiv: în loc ca propunerea să-i fie luată ministrului, să vină de la CSM şi să meargă către preşedinte, …acum propunerea trebuie să vină de la ministru şi să meargă doar la CSM.

Şi uite aşa, ce era “politizare” înainte acum a devenit lucru normal, şi uite aşa, ce era acum 3 săptămâni încălcare a constituţiei acum trebuie să devină literă de lege.

COMPLETARE : Ah, mă prăpădesc de râs. Citesc acum că cu un vot strâns, e adevărat, secţia de procurori a CSM a respins-o pe candidata propusă de ministru. Să văd acum cum o mai dau la întors dna Nicolai şi restul de papagali. Să ghicesc: pentru “depolitizare”, “constituţionalitate” şi alea alea, propunerea conducerii DNA va fi făcută de dl Predoiu şi va fi apoi acceptată sau respinsă tot de dl Predoiu.

COMPLETARE : În reacţie la decizia CSM, dna Nicolai spune: “Este o opţiune a CSM, pe care Parlamentul o respectă şi, sigur, preşedintele este liber să ţină cont sau nu de această decizie, având în vedere faptul că avizul CSM, în actuala prevedere legală, este facultativ. În opinia mea, acest aviz este forma în care CSM îşi spune un punct de vedere” Păi şi cum rămâne cu Constituţia, cu depolitizarea, cu alea-alea? Vreţi să scrieţi în lege, citire de la constituţie, zice-se, că CSM trebuie să aibă cuvântul final. Nu ar trebui cel puţin să începeţi prin a-l respecta voi înşivă? Citesc că dl Predoiu plusează, trebuie să o propună pe mai departe pe dna Şerbănoiu preşedintelui, ca să nu îi ia “dreptul de a decide”! Dreptul de a decide pe care vor să i-l ia din lege! Papagalism uluitor…

Săptămâna trecută Senatul a dat avizul pentru începerea urmăririi penale împotriva ministrului Muncii, Paul Păcuraru. Conform Constituţiei, preşedintele statului poate să-l suspende pe acesta din postul pe care îl ocupă în guvern. Ar trebui oare să o facă? Pun întrebarea strict din perspectiva normelor unui stat democratic, ar fi normal să fie suspendat ministrul Păcuraru?

Un prim răspuns la această întrebare este că e fără noimă. Preşedintele are puterea dată de Constituţie să suspende un ministru urmărit penal, fără să aibă în textul legii fundamentale constrângeri pentru această decizie. Prin urmare, o va face sau nu, după cum consideră el însuşi de cuviinţă. E un răspuns pe care îl resping categoric. Doar o lipsă de înţelegere a modului în care funcţionează un sistem democratic poate produce ideea că un demnitar are dreptul să ia anumite decizii fără nici un fel de constrângeri. Acestea există mereu, chiar dacă nu apar în textul legii, chiar dacă nu există decât la un nivel informal. Fie şi în cazul votului politic – pe legi, de exemplu – acolo unde parlamentarii au garantată constituţional libertatea de a vota cum vor, ei trebuie să-şi respecte mandatul primit de la electorat. Nu e o impunere formală (mandatul nefiind imperativ) dar aşa ar decurge lucrurile normal într-un sistem democratic.

Decizia de a suspenda un ministru nu poate fi ceva numit, cu o expresie confuză, “o decizie politică”; chiar dacă nu există prevederi legale trebuie să existe un set de reguli în funcţie de care să fie luată. Pentru a le afla, şi odată cu ele răspunsul la întrebarea din titlu, trebuie să explicăm noima pentru care această prerogativă există în Constituţie între cele oferite preşedintelui. În opinia mea, sunt două motive principale pentru care legea trebuia să prevadă posibilitatea suspendării unui ministru ajuns în situaţia de a fi urmărit penal.

1) Protejarea actului de justiţie. Ideea de aici e simplă. Un ministru are multă putere personală. Are acces la fonduri, la decizii politice majore, la informaţii privilegiate. Toate aceste pârghii de putere îi oferă posibilitatea de a pune piedici sau de a pune în primejdie ancheta, de a obstrucţiona sau bloca actul de justiţie. Trebuie să existe o posibilitate legală ca ministrul să fie îndepăratat din Guvern, atunci când actul de justiţie se confruntă sau riscă să se confrunte cu şicane din partea acestuia.

Pe de altă parte, pentru o decizie e nevoie de lucruri certe, nu de speculaţii. Trebuie să existe dacă nu fapte măcar indicii concrete că ministrul în cauză a căutat sau caută să se folosească de postul său pentru a pune piedici justiţiei. Există aşa ceva în cazul Paul Păcuraru? Din câte ştiu eu, nu. Prin urmare, până când nu vor exista, suspendarea ministrului din acest motiv este nejustificată.

2) Protejarea imaginii guvernului. Acest punct poate să pară, cel puţin prin comparaţie cu cel precedent, frivol. Nu e deloc aşa. Imaginea guvernului este importantă pentru realizarea mandatului său. Ideea că echipa care administrează ţara riscă să aibă în rândurile sale oameni certaţi cu legea nu produce doar necazuri mediatice unui guvern, ci riscă să-i afecteze legitimitatea şi apoi capacitatea de a lua decizii politice majore şi de a le implementa cu succes. Mai mult, pe termen lung, încrederea electoratului în instituţiile statului, sau mai precis erodarea ei, are un efect mult mai dramatic decât rezultatul unor anumite alegeri, sau traseul în justiţie al unui anumit dosar, sau traseul în politică al unui anumit ministru sau al unui anumit preşedinte.

La acest punct lucrurile stau altfel. Dl Păcuraru este acuzat de o infracţiune de corupţie, dosarul nu pare deloc frivol (nb! dacă chiar e vinovat sau nu, în sine, e irelevant aici!) prin urmare în mod normal ar trebui să fie îndepărtat din guvern… Dar nu de către preşedinte. E normal ca preşedintele să îşi exercite prerogativele când vine vorba de relaţiile între autorităţile statului, de exemplu între Guvern şi Justiţie. Însă aici avem un motiv ce priveşte exclusiv guvernul. Apărarea imaginii acestuia ar trebui să fie, în primul rând, preocuparea celui care-l conduce, adică a primului ministru care poate revoca pe oricare dintre membri cabinetului său.

Pe scurt, cât timp dl Păcuraru nu încearcă să se folosească de funcţie pentru a obstrucţiona justiţia, preşedintele nu are un motiv rezonabil, din punct de vedere democratic, pentru a-l suspenda. De imaginea guvernului ar trebui să se îngrijească premierul şi forţele politice care l-au sprijinit şi-l sprijină în parlament. Prin urmare, opiniile liderilor PD-L Preda şi Blaga în această chestiune (“Asa si trebuie sa faca, altfel ar fi o reactie emotionala. Cred ca il va suspenda, pentru ca presedintele nu face rabat cu asemenea lucruri”, “Nu stiu ca Basescu sa fi iertat pe cineva”) sunt lipsite de temei şi deplasate. Nu vorbim de “rabaturi” şi “iertări” ale unui demnitar, cu alte cuvinte de motivele lui strict personale. Vorbim de o prerogativă cu o noimă precisă, pe care demnitarul respectiv trebuie să o respecte în mod responsabil.

Mai mult, ieşind puţin din discuţia pe normele democratice, sunt opinii deplasate şi din punct de vedere al politicii partizane şi imediate. Cei doi lideri reuşesc prin ele să aducă un argument acolo unde acuzaţii înşişi n-au reuşit: facă să pară că dosarele penale ale dnilor Păcuraru &co. sunt instrumentele răzbunării prezidenţiale.

[poll id="57"]

COMPLETARE : L-a suspendat.

Chestiunea e simplă. Avem o prevedere în regulamentul Camerei care spune că o anumită hotărâre, cea privind cererea de începere a urmăririi penale împotriva unui coleg, se adoptă cu o majoritate de două treimi din deputaţi. Avem un articol constituţional care spune că hotărârile se adoptă cu majoritatea membrilor prezenţi din fiecare Cameră. Prevederea din regulament contrazice astfel textul legii fundamentale. Curtea Constituţională a fost sesizată asupra acestui fapt; ţinând cont că e un articol care, iată, a devenit de actualitate.

De fapt, războiul politicienilor gen Adrian Năstase&prietenii cu justiţia penală e o actualitate care durează deja de ani buni. Avem parte doar de un nou episod, o nouă amânare. Curtea Constituţională nu s-a pronunţat asupra constituţionalităţii prevederii din regulament pe baza căruia dl Năstase şi dl Mitrea ar fi trimişi în judecată. Motivul îl aflăm din comunicatul Curţii:

“Cu privire la această sesizare, Curtea a decis să amâne dezbaterea, ca urmare a cererii preşedintelui Camerei Deputaţilor prin care s-a solicitat acordarea unui ‘termen rezonabil în care factorii constituţionali să poată exprima un punct de vedere.’”
(Curtea Constituţională, comunicat)

Conform legii, Curtea solicită şefilor celor două camere, guvernului şi avocatului poporului un punct de vedere asupra cazului aflat în dispută. Dl Olteanu doreşte o amânare. Dar ce motive oferă preşedintele Camerei pentru a cere acest “termen rezonabil”?

“…în vederea emiterii acestui punct de vedere (n.a. privind constituţionalitatea articolului 155 din regulamentul Camerei), lucrăm actualmente la studierea stenogramelor dezbaterilor parlamentare succesive desfăşurate în ultimii 18 ani, care au avut ca obiect revizuirea Constituţiei,”
(Preşedintele Camerei Deputaţilor)

Mă întreb dacă nu vor studia şi meniurile succesive comandate de membrii celor două adunări constituante, cine ştie ce argumente vor găsi şi acolo. Mă întreb, (retoric, evident) dacă echipa dlui Olteanu face asta de fiecare dată când li se solicită un punct de vedere sau au acum un caz special?

“(…)precum şi la studierea deciziilor succesive ale Curţii Constituţionale care au avut ca obiect constituţionalitatea Regulamentului Camerei Deputaţilor.”
(ibid)

Păi, sunt câteva, cred că în jur de 6. Cât trebuie să fie studiate pentru a afla dacă e ceva care să aibă legătura cu cazul prezentat? Eh, şi asta e o întrebare retorică. Cu siguranţă că nu trebuie câteva luni ca să citeşti toate aceste decizii, inclusiv cele care se referă la cu totul altceva.

Or, acesta e “termenul rezonabil” pe care îl cere epigonul dlui Năstase:

“Parlamentul, Camera Deputaţilor, se află în vacanţă şi se va întruni, potrivit Constituţiei, la începutul lunii septembrie, ca atare, o eventuală decizie a Curţii Constituţionale va putea deveni aplicabilă efectiv, abia peste două luni.”
(ibid)

Dl Olteanu uită de posibilitatea convocării unei sesiuni extraordinare. Eh, dacă e să ţinem cont de declaţiile anterioare, de fapt nu uită de asta ci, la fel ca înaintaşul lui, şeful deputaţilor citeşte Constituţia cum îi convine. În fine, cum papagalismele trebuiau condimentate şi cu o doză de nesimţire, comunicatul conducerii Camerei mai adaugă asta :

“În aceste condiţii, aceasta nu va impieta în nici un fel asupra desfăşurării actului de justiţie aflat în curs, chestiune care, sunt convins, vă preocupă la fel de mult ca şi pe mine”.
(ibid)

Iar judecătorii constituţionali, mereu speriaţi de aceste dosare grele, lasă supremaţia constituţiei să intre în vacanţă şi decid că vor judeca dosarul după 17 septembrie.

CCR: Legea privind controlul averii demnitarilor este neconstitutionala anunţă Hotnews, în mod eronat. Nu legea a fost declarată neconstituţională, ci un proiect privind modificarea ei. Mai precis, Curtea Constituţională a oprit intrarea în vigoare a aşa-numitului “amendament Nicolicea”, care prevedea confiscarea averii nejustificate.

S-a adeverit astfel ce spuneam cu câteva săptămâni în urmă despre această problemă, apropo de legea ANI, noua lege privind controlul averilor :

Sunt două probleme majore cu forma “dură” a legii. Prima e că apariţia termenului “confiscare” duce imediat legea într-o zonă sensibilă constituţional. Legea fundamentală spune “Averea dobândită licit nu poate fi confiscată. Caracterul licit al dobândirii se prezumă.” Asta nu înseamnă că în principiu nu se poate face o lege constituţională care să confişte averile dobândite ilicit, din contră. Dar legea o fac exact papagalii gen Nicolicea. Deputatul PSD pare să fie capabil să-şi treacă la Cameră orice amendament doreşte, magie pură; el e cel care promovează, uneori la un mod de o demagogie grosieră, ideea înăspririi legii în acest fel. Problema e că odată intrată în zona guvernată de textul constituţional, aplicare legii va fi cel puţin îngreunată şi întârzâiată de excepţie peste excepţie ridicată de împricinaţi la Curtea Constituţională atacând legea pe baza textului constituţional expus mai sus.

Apoi, am văzut exprimat, inclusiv de către noul ministru al Justiţiei, ideea că legea ar fi asigurată de un asemenea atac de faptul că există deja decizii ale Curţii care confirmă constituţionalitatea unei astfel de abordări. E adevărat, legea similară, în vigoare până anul trecut, a fost atacată în mai multe rânduri pe motiv că, dacă Comisia (echivalentul Agenţiei) constata că averea nu a fost dobândită licit, trimitea instanţei care decidea confiscarea bunurilor care nu puteau fi justificate. Curtea a respins excepţiile pe motivul, ciudat, că exprimarea e confuză dar nu încalcă constituţia, şi e treaba instanţelor să o interpreteze. Una din excepţii fusese trimisă de Avocatul Poporului la cererea… dlui deputat Nicolicea. De asemenea doar două sesizări au fost respinse de judecători în unanimitate; la cealaltă, brusc, trei judecători au abandonat precedentul fiind de părere că legea încalcă totuşi constituţia. (Despre legea ANI (IV). În secvenţe de groază, legea este atacată de papagali feroce)

Felicitări celor 71 de parlamentari. Departe de a fi provocat distrugerea legii, ei sunt cei care au protejat-o de un amendament a cărui intenţie era să o saboteze. Vă imaginaţi ce s-ar fi întâmplat dacă, odată promulgată modificarea la ea, şi ajunsă în fine în situaţia de a fi aplicată, legea privind controlul averilor ar fi fost declarată neconstituţională… Un exemplu, cu tot cu papagalii aferenţi (gen Adrian Năstase), îl avem în privinţa legii privind răspunderea ministerială.

Departe de a fi o problemă aş zice că e chiar indicat ca preşedintele Curţii Constituţionale să iasă cât mai des în public explicând deciziile instituţiei. Curtea se ocupă cu interpretarea Constituţiei, dar o face într-o asemenea manieră încât avem mare nevoie de cineva care să interpreteze interpretarea ei. Scriam că există o dilemă apropo de ce au decis judecătorii în conflictul dintre Parlament şi Ministerul Public; şi spuneam că se va lămuri odată cu publicarea motivaţiei. Vinerea trecută motivaţia a fost publicată. N-a lămurit nimic.

Vă reamintesc, pe scurt, cazul. Sesizată de Parlament asupra unui conflict cu Parchetul General, CCR a decis că procurorii trebuie să sesizeze fie Camera din care face parte ministrul, fie Preşedintele, dacă ministrul nu e parlamentar, pentru ca aceste instituţii să ceară urmărirea penală a acestora. În urma acestei decizii reformulez întrebarea de data trecută, poate că dl Vida va binevoi să răspundă:

Are voie Preşedintele (respectiv oricare din Camere) să ceară urmărirea penală a unui ministru dacă nu a fost sesizat în prealabil de către Parchetul General?

1. NU Instituţiile trebuie să aştepte sesizarea procurorilor pentru a-şi exercita dreptul, iar procurorii trebuie să sesizeze fie preşedintele, fie Camera sau Senatul în funcţie de calitatea de parlamentar a ministrului cercetat. Este interpretarea pe care o dădea presa deciziei CCR; şi cea pe care se pare că o dau şi procurorii, de vreme ce vor cere aviz parlamentarilor deşi au deja o cerere venită de la Preşedinte. În mod paradoxal şi stupid, cei ce nu par de acord cu interpretarea asta sunt… chiar judecătorii constituţionali!

• * Odată că au decis că preşedintele nu se află în conflict cu parlamentul, deşi pe interpretarea asta e evident că se află.
• * Alt motiv e oferit de dl Vida. Acesta a declarat că ancheta pornită în cazul miniştrilor parlamentari poate continua pe baza cererii prezidenţiale. În scandalul care a urmat nimeni nu a mai observat ditamai aberaţia : în opinia preşedintelui Curţii, Parchetul General se face vinovat de a fi provocat un conflict juridic cu Parlamentul prin intermediul unor acte …perfect valabile juridic.
• * Alt motiv e că judecătorii au reiterat valabilitatea deciziei anterioare, unde au scris negru pe alb că dreptul fiecăreia din cele trei instituţii este necondiţionat. Afirmaţia e repetată şi aici: dreptul preşedintelui de a cere urmărirea penală este absolut. Termenul e subliniat în motivaţie. Or, dacă acest drept depinde de sesizarea prealabilă a procurorilor, atunci înseamnă că este cât se poate de condiţionat, inclusiv de condiţionările impuse (cu ocazia acestei decizii) Parchetului.
• * În fine, o astfel de interpretare ar contrazice Constituţia. Articolul 109 spune că cele trei instituţii au dreptul exclusiv de a cere urmărirea penală a miniştrilor. Interpretarea asta ar spune efectiv că, în anumite condiţii, dacă n-au fost sesizate de procurori, atunci nu au acest drept.

2. DA Preşedintele (respectiv Camerele) au voie să ceară urmărirea penală a miniştrilor indiferent dacă au fost sesizaţi sau nu de procurori. E o interpretare în acord cu decizia anterioară şi cu Constituţia. Dar ea lasă fără vreun fel de temei, nu doar decizia Curţii, ci şi implicarea ei în acest caz. Scrie în motivaţie,

“Curtea constată însă existenţa unui conflict juridic de natură constituţională între Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, pe de o parte, şi cele două Camere ale Parlamentului, pe de altă parte. Conflictul rezultă din modul diferit în care aceste autorităţi publice interpretează şi aplică dispoziţiile art.109 alin.(2) teza întâi din Constituţie, în legătură cu cererile privind urmărirea penală a membrilor şi foştilor membri ai Guvernului pentru faptele săvârşite în exerciţiul funcţiei lor şi care, la data cererilor, au şi calitatea de deputat sau de senator.”
(Curtea Constituţională, decizia 270/2008)

Ei bine, considerând presupunerea făcută mai sus, pasajul acesta bate câmpii. Trimiţând sesizarea către oricare din cele două instituţii, Parchetul NU aplică dispoziţiile art. 109 din Constituţie, ci legea răspunderii ministeriale – aşa cum, de altfel, a făcut-o în fiecare din aceste cazuri. Articolul 109 priveşte exclusiv un drept al altor două instituţii de a cere urmărirea penală, drept care e absolut şi necondiţionat de sesizarea prealabilă făcută de procurori. Prin urmare, e irelevant cum interprează Parchetul art 109 şi dacă e altfel decât o face parlamentul: cele două instituţii nu se pot afla în conflict pe el. La fel, e irelevant cui consideră cei 9 judecători că ar trebui trimisă sesizarea aceea, de la caz la caz. Cât timp constituţia nu reglementează nici măcar indirect această chestiune, nu e treaba Curţii să intervină în orice fel.

[Am pomenit de cei 9 judecători, ţin neapărat să spun că doi judecători, dnii Cochinescu şi Zegrean au argumentat foarte temeinic o părere divergentă de cea a majorităţii celorlalţi 7 colegi.]

Confruntaţi cu perspectiva îngrijorătoare ca, în fine, o instanţă să se pronunţe pe fond în dosarele lor, miniştri şi foştii miniştri au căutat o portiţă de scăpare în calitatea lor de parlamentari. Pretenţia lor a fost că avizul pentru urmărirea lor penală trebuie dat de către colegii lor din parlament. Judecătorii constituţionali s-au pronunţat astfel :
mai mult…