Actualitate
Trebuie să notez din nou cât de rău stă presa română la raportul informație/zgomot. Să vedem: începe o dispută în spațiul public apropo de noua lege a sănătății, dispută în care sunt implicate nume proeminente. Disputa se transformă apoi în scandal. Scandalul în sine stă cel mai bine la capitolul acoperire mediatică, poți citi o mulțime de opinii pro și contra protagoniștilor, tot felul de scenarii… Însă trebuie să cauți serios ca să afli informația esențială: CE anume este în dispută, exact? În cazul cel mai bun, atunci când se ajunge la o discuție pe fond, tot nu aflăm direct subiectul disputei, ci mai degrabă interpretarea pe care unul sau altul o dă acestuia.
Subiectul în speță este o prevedere din noua lege, care permite ca la urgențele majore să aibă voie să intervină nu doar serviciul de Ambulanță și SMURD (cum era până acum), ci orice alt furnizor de servicii de acest tip. Pare o modificare mică pentru un scandal atât de mare! Și nu sunt sigur că e unul din cazurile de aparență care înșeală. Se vorbește despre ”privatizarea urgenței” sau ”privatizarea/desființarea SMURD”, dar modificarea e departe de a fi așa ceva! Nici măcar dereglementare nu este. Statul continuă să controleze foarte bine sistemul, furnizorii trebuie să fie omologați de MS, serviciile de urgență sunt achitate de stat, coordonarea urgenței (112) o face tot statul… Mai mult, nici nu e o modificare radicală față de situația actuală: din câte înțeleg, există și funcționează deja un astfel de sistem, doar pentru urgențele minore.
Am citit argumentele aduse de unul din autori (dr. Vlădescu), respectiv de principalul adversar al legii. Nu le-am găsit foarte convingătoare. Există însă un argument masiv în favoarea legii combătute cu atâta înverșunare de dl Arafat. Este vorba de dl Arafat însuși, de treaba extraordinar de bună pe care a făcut-o cu SMURD-ul.
E o ironie stranie ce bine s-ar potrivi argumentele aduse acum împotriva deschiderii sistemului de stat către alți furnizori de servicii de urgență, exact eforturilor inițiale ale doctorului. Unul din motivele pentru care actualul serviciu de urgență (și societatea românească) îi datorează atât de mult doctorului Arafat este că SMURD reprezintă în mare măsură o realizare personală. Nu, inițial cel puțin (!) nu a apărut și activat în cadrul sistemului de stat, ci tocmai în exteriorul și adesea împotriva acestuia, a serviciului de ambulanță. A fost acolo o competiție pe care serviciul pus la punct de dl Arafat a câștigat-o categoric, odată cu locul în sistem. Or, în condițiile legii actuale, ce făcea ”arafatul” în Tg Mureș, la începutul anilor ’90 n-ar fi putut niciodată să evolueze în ceva mai mult decât inițiativa personală, privată (dacă vreți) și punctuală a unui ”fanatic”. Atât și nimic mai mult.
Chiar și în condițiile dezbaterii de la noi, atât de polarizată și superficială cum este adesea, foarte, foarte puțini oameni se găsesc să conteste faptul că SMURD-ul dlui Arafat este un succes. Chiar și de la promotorii și susținătorii legii nu am auzit altceva. Din nou, în mod straniu, Dl Arafat este cel care îi pune sub semnul întrebării acest statut, cel puțin la modul implicit. Altfel nu văd de ce s-ar teme de fuga specialiștilor SMURD la noii furnizori de servicii medicale de urgență. Personal nu sunt de acord cu multe din criticile aduse la ceea ce e numit cu expresii gen ”logica comercială”, ”urmărirea profitului” ș.a. ; dar în acest caz nu e nici măcar vorba de așa ceva. Repet, SMURD e un succes, e un serviciu bine pus la punct, bine condus, care se bucură de un binemeritat și substanțial suport din partea populației, atât indirect, prin instituțiile de stat, cât și direct, prin donarea celor 2% către Fundația SMURD. Și atunci, de ce, de ce ar pleca un specialist către concurență, una mai slabă, mai prost condusă, mai puțin sprijinită? Asta n-ar mai ține de logica, ci de ilogica economică! A, da, este posibil ca pe anumite nișe, în anumite zone sau privințe, SMURD-ul să fie vulnerabil la concurență; acolo atragerea de specialiști ar putea într-adevăr urma o logică economică, …așa cum ar urma și o logică a interesului public.
Iar succesul SMURD ar putea să scadă nu doar în anumite nișe, zone sau privințe, ci și în timp. Dl Arafat l-a condus atât de bine, dar doctorul tocmai a demisionat din poziția de subsecretar de stat, și a fost înlocuit de acolo. Putem presupune, de dragul argumentului, că serviciul de urgență va fi condus mai prost și va involua. În schimb, dl Arafat ar putea să-și folosească experiența, competența și prestigiul punând la punct un serviciu de urgență propriu. Unul de unde n-ar putea fi dat afară în modul și pe genul de considerente pentru care a pierdut poziția de subsecretar de stat. Unul în care ar putea să exceleze, inclusiv din punctul de vedere, disprețuit dar indispensabil, al ”logicii economice”, dar mai ales din punct de vedere profesional. E ultima ironie faptul că legea actuală, pe care o apără cu atâta înverșunare, este cea care îl oprește.
Am remarcat și eu viteza cu care Mircea Geoană a ajuns din erou, țintă de atacuri; din ”președinte moral”, trădător sau individ bun de trimis la spitalul de nebuni. Nu e surprinzător: partidul s-a rotit, oamenii s-au rotit, presa de partid s-a rotit. Nimic din ce n-am mai văzut până acum. Dar există altă atitudine față de fostul președinte PSD, și e mult mai răspândită, indiferent de modul în care îl privesc, cu ură sau cu simpatie, indiferent dacă sentimentul e vechi sau nou descoperit. E neîncrederea exprimată în viitorul său politic; exprimată fie cu batjocură, fie cu condescendență. Mircea Geoană e terminat dar nu-și dă seama de asta, e istorie, e un mort viu al politicii, cum îl numește Mirel Palada aka Turambar.
Ei bine, eu n-aș fi atât de sigur. Contestarea revocării din fruntea Senatului la Curtea Constituțională este tratată în același ton: e doar o pierdere de vreme, fără sens, fără șanse de succes. E un verdict pripit. Nu pot pronostica ce vor zice judecătorii, dar argumentele juridice, cel puțin, sunt de partea dlui Geoană. La fel, ”Platforma de la Dăbuleni” stârnește un zâmbet ironic și compătimitor sau o grimasă de dispreț și batjocură – ambele în aceeași idee: n-are nicio șansă, e ridicolă (auzi acolo, ”Dăbuleni” !). Dar și aici cred că oamenii, adversari sau prieteni, se grăbesc să-l vadă pe dl Geoană îngropat. Alegerile din 2012 sunt departe de a fi o afacere încheiată; țelul USL va fi obținerea numărului magic de 50%+1 din parlamentari, prin care să oprească și să inverseze intenția președintelui Băsescu de a le băga un premier agreat de el pe gât – așa cum a făcut până acum în trei rânduri. Câțiva senatori și deputați ”de Dăbuleni” și de aiurea, ar putea fi exact cei care țin majoritatea asta în balanță. Iar dacă o vor înclina pentru președinte, orice va fi obținut dl Geoană în schimb, va fi într-o situație mult mai bună decât rivalul său, ”liderul opoziției unite”. Chiar presupunând că opoziția va rămâne unită și că dl Ponta va rămâne lider acolo.
Bun, reacția aceasta de neîncredere generală e un obstacol în calea proiectelor dlui Geoană; dar nu e unul care să nu poată fi depășit. Nici inamicii politici nu îl pot opri, din contră, atitudinea asta ”nu există viață politică (de opoziție) în afara USL” este cea naivă. Nu, dl Geoană are un adversar redutabil în calea unui viitor politic de succes: dl Geoană însuși. Și nu mă refer la clișeul poreclei date de Ion Iliescu, chit că dl Geoană are momentele lui de …candoare, ca să folosesc termenul drag lui Andrei Pleșu. Altul este defectul care îi poate pune piedică. L-am descris prima oară într-un articol din 2007, când am explicat ”Cum ajunge revoluţia binelui o fugă circulară” . Ca să înțelegeți contextul articolului: PSD, sub conducerea dlui Geoană, tocmai pierduse la vot o moțiune de cenzură împotriva guvernului Tăriceanu, sabotat din interior, cu argumentul ”democrației”, de aceeași oameni care acum îl execută pe fostul lider pentru faptul că le e antipatic, în frunte cu Ion Iliescu. Eșecul acesta, combinat cu gafa suspendării din 2007, a obligat PSD să fie ”puterea din umbră” până în 2008, și apoi partener junior la guvernarea Boc, în 2009. A fost, fără îndoială, un element important care a contribuit la eșecul dlui Geoană din 2009.
E un război pe faţă acolo, un război pe care Mircea Geoană nu-l mai poate ascunde (s-a umplut de penibil când a încercat s-o facă), şi a cărui ascundere, şi aşa, nu-i mai poate servi la nimic. Nu mai e şansă de pupat piata endependenţii; e care pe care. Cei vizaţi de afirmaţiile tranşante ale liderului PSD sunt oricum inamicii săi politici, pe cât se poate spune la momentul acesta, implacabili. Nu sunt deloc nişte domnişoare de pension jignite de o acuzaţie pripită, care caută acum scuze. Sunt adversarii aprigi, care caută demult să-l debarce pe dl Geoană. Şi nu se vor opri până n-o vor face, sau nu vor fi opriţi ei înşişi. Cu o expresie frumoasă a cărei sursă îmi scapă, situaţia din PSD poate fi descrisă aşa “de-acu’ înainte, barda.” Or, lucrul cel mai prost care ţi se poate întâmpla când vrei s-apuci barda este să vadă lumea că-ţi tremură mâna.
Iar problema inconsecvenţei e generalizată. Dl Geoană ar putea descoperi că tacticile sale chiar au succes, dacă s-ar ţine de ele. Dar nu se ţine. Planurile sale s-ar putea dovedi strălucite sau măcar folositoare, dacă ar avea tăria şi inteligenţa să le ducă la bun sfârşit. Dar nu are. Le schimbă atât de rapid încât n-are timp nici măcar să câştige adepţi pentru ele, în partid sau aiurea. E în situaţia cuiva care, prins într-un laţ, fuge extrem de iute dar complet bezmetic în cerc. Dacă ar încerca să scape într-un singur loc atunci ar avea o şansă, cu condiţia să insiste acolo îndeajuns. În loc de asta, încearcă toate scăpările posibile, dar mult prea slab şi superficial ca să aibă vreo şansă să iasă pe oricare din ele.
Eu sunt convins că poziţia liderului PSD nu era deloc disperată la începutul acestui episod; cred că a muncit cu greu el însuşi să devină astfel. Căci, odată ce ai spus lucrurilor pe nume despre “cuibul de viespi” stârnit de planul respectiv, e o gafă ridicolă să dai înapoi şi să spui că de fapt te refereai la “interese de afaceri” şi nu, aşa cum e cât se poate de clar, (inclusiv) la propriul partid. Nu te împaci cu cei pe care interviul i-a stârnit, în schimb pierzi susţinerea celor care ar fi putut să aprobe o astfel de linie dură. Ori adopţi o atitudine combativă şi fără concesii cu adversarii interni şi cu subiectul moţiunii, ori adopţi o cale de compromis şi de împăcare. Se poate discuta care dintre căi e mai bună şi ar trebui adoptată; dar e indiscutabil că cea mai proastă cale e să le adopţi simultan pe amândouă.
La fel, indiferent de viitorul formal al moţiunii de cenzură, aceasta a înregistrat deja un eşec în planul în care ar fi contat, cel mediatic. Pur şi simplu din direcţia dlui Geoană au venit şi continuă să vină luări de poziţie incompatibile între ele. Am aflat că nu se va negocia dar că trebuie să se negocieze, că se depune sigur dar s-ar putea să nu fie depusă, că dl Geoană cere postul de premier pentru el dar e de acord că e la mâna preşedintelui inclusiv în ce priveşte anticipatele, că ar accepta să intre în guvernul Tăriceanu, că ar accepta condiţionat să susţină unul PD. Dacă s-ar concentra pe una din aceste opţiuni atunci ar avea o şansă să câştige ceva. În loc de asta le susţine pe toate şi e din ce în ce mai pierdut.
Dl Geoană rămâne egal cu sine însuși, consecvent în inconsecvență, cum comenta șugubăț cineva la acel articol. Și acum, e aceeași fugă circulară, aceeași inconsistență. Vrea să rămână șef la Senat? Dl Geoană a luptat, a protestat acolo, apoi a atacat revocarea la Curtea Constituțională. După care a spus că va pleca oricum, și dacă i se va da dreptate. Ce să înțelegi de aici? Ce urmărește exact? Sau cu platforma aceea, de exemplu? Dl Geoană însuși a emis, aproape concomitent, vreo trei idei mutual exclusive: ar vrea să facă o mișcare politică, ar vrea să rămână în zona publică, dar nu politică și plus de asta crede că mai are un viitor în PSD. Da, chiar și acum! Dl Geoană a atacat excluderea în instanțele civile – șanse minime, și asta chiar e o acțiune fără rost: dacă instanța va decide că PSD nu și-a respectat statutul când l-a exclus, partidul îl va exclude din nou. Mai rău, dl Geoană a anunțat că va lupta împotriva excluderii și la congresul PSD viitor! Sfântă naivitate! Cum crede că va putea lua cuvântul, nu, cum crede că va intra efectiv la lucrările congresului? Înfășurat în covoare, precum Cleopatra? Mai mult, ce să înțeleagă eventualii săi sprijinitori? Să iasă din PSD, și să se pomenească apoi că liderul lor e reprimit? Repet, dl Geoană ar putea aduna destui adepți în jurul lui pentru orice proiect politic, dacă s-ar ține de unul, nu de trei care se bat cap în cap…
|
|
E tentant, cu siguranță, să tratezi subiectul re-suspendării președintelui în cheie amuzantă: dl Ponta a descoperit în sfârșit o cale de a se debarasa de Mircea Geoană: îl trimite la Cotroceni. E tentant să îl tratezi în ideea de istorie care se repetă. Cu siguranță că sunt multe în comun între cele două episoade. De exemplu, frivolitatea acuzațiilor, care face totul să fie un fel de farsă ieftină. Vă reamintesc că ”rechizitoriul” întocmit în 2007 de Comisia parlamentară condusă de Dan Voiculescu incrimina drept neconstituționale declarațiile președintelui, care aveau zice-se efectul de a ”timora” diverse instituții, de pildă guvernul; punct de vedere susținut de PNL și PSD. Apoi, în 2009, candidații susținuți de aceste partide i-au reproșat președintelui Băsescu situația țării, in toto. Cineva s-ar putea întreba cum poate un președinte să fie (făcut) responsabil de situația economică, socială, financiară etc. a țării și în același timp să nu aibă dreptul măcar să deschidă gura pe subiectele astea? Natura acuzațiilor rămâne, se pare, neschimbată; totul pleacă de la declarația președintelui:
”Indiferent care este rezultatul la Curtea Constitutionala (al contestarii deciziei de inghetare a pensiilor si salariilor la stat in 2012 – n.red.), bani nu exista. Daca ar exista, s-ar plati.”
Înțeleg că declarația ar încălca Constituția, nu văd deloc cum. E o afirmație, exprimarea unui fapt. Ar fi constituțional chiar dacă faptul n-ar fi conform cu realitatea, și afirmația ar fi minciuna cea mai sfruntată (altfel ar trebui să declarăm toată clasa politică neconstituțională) – dar nu e cazul. Mi-ar plăcea să trăim într-o lume în care să poată curge cu prosperitate la decizia unei instanțe de judecată. Am și recomandat judecătorilor să facă asta, anul trecut; dar era, evident, la modul ironic. Dacă asta e credința liderilor opoziției, că președintele încearcă să oprească Curtea Constituțională să atingă bugetul cu bagheta magică și să creeze acolo venituri, atunci nu pot decât să remarc că ”imaturitate” e departe de a descrie nivelul lor de înțelegere.
E o repetare a istoriei din 2007 pentru că e la fel de iresponsabilă. Atunci iresponsabilitatea a fost la nivel de precedente instituționale, în special ideea că, dacă o instituție poate lua o decizie, în sensul că nu există o cale formală prin care să fie împiedicată, atunci decizia respectivă e îndreptățită. Am avut ultimul exemplu în cazul adoptării legii pensiilor de vreo 80-90 de deputați, numărați a fi 170.
De data asta se adaugă un alt motiv pentru care suspendarea asta ar fi iresponsabilă. De fapt, a existat și data trecută, doar că a trecut aproape nevăzut: scăderea ratingurilor economice ale țării noastre nu a început odată cu criza economică mondială, în 2008. Nu, primul semn negativ a fost fix în 2007, odată cu declanșarea procedurii de suspendare. Vă mai amintiți? Recitiți ”Standard Lies and Poor Excuses”, articolul pe care l-am scris atunci și în care am spus ce anume fusese scăzut, și mai ales de ce. Mediul de afaceri nu iubește absolut deloc incertitudinea politică; situația în care nu mai poate anticipa ce fel de decizii se vor lua și cum îl va afecta; exact asta a fost taxat în 2007. Bun, acum vin diferențele. Sigur, pe atunci decizia ”Standard and Poors” a fost considerată mai degrabă în aspectul de publicitate politică negativă, decât ca impact economic. Restul lumii, și mai ales România, era în plin avânt economic. De data asta, însă, o reducere similară a ratingului de țară – refăcut, cu chiu cu vai, în ultima vreme – ar avea consecințe extrem de grave. Din fericire, e o diferență: șansele suspendării sunt mult mai mici de data asta, nu se vede o majoritate în parlament care să o suporte. Din păcate, s-ar putea ca asta să nu fie îndeajuns. Într-o situație economică mondială cum e cea în care ne aflăm, simplul fapt că partidele de opoziție, care ar putea ajunge în mai puțin de un an la putere, consideră neconstituțională o încercare (nu, o declarație) împotriva creșterii cheltuielilor bugetare riscă să crească incertitudinea față de viitorul economic al țării, să scadă ratingurile, și să ne ardă rău la portofel pe toți.
În aceste condiții, fac un apel cât se poate de serios pentru dnii Ponta și Antonescu, să adopte alt pretext pentru suspendare. De vreme ce, oricum, e o farsă, pot alege absolut orice: să-l suspende pentru că timorează opoziția, sau pentru că nu se are bine cu fostul suveran, sau pentru hăhăitul ăla, orice. Doar să lase subiectele economice în pace.
Un semnal de alarmă poate fi combătut în două moduri. Primul este atacul frontal, discreditarea mesagerului sau respingerea motivelor de alarmă. Celălalt mod este concurența, acoperirea alarmei cu alta, în aparență și mai alarmantă. Vrei să bați un clopot, te pomenești că cineva bate isteric și fără sens un clopot mult mai mare. Vrei să le spui oamenilor că există risc de inundații, în același moment din biserică țâșnește preotul satului smulgându-și părul și barba și urlând că vine sfârșitul lumii. Ce șansă mai are avertismentul tău? Dacă-l vor mai auzi, scepticii vor tinde să-l judece la un loc cu celălalt și să-l respingă. Iar credulii nu-l vor mai băga în seamă – cine să-și mai bată capul cu o amărâtă de viitură când e amenințat de șuvoaiele de pucioasă și foc ale Apocalipsei?
1. Un semnal de alarmă și o soluție
Aș fi vrut să trag un semnal de alarmă apropo de schimbarea legilor electorale intenționată de guvernul Boc. Există printre modificările principale una pe care o consider gravă și inacceptabilă, și care ar trebui, dacă nu abandonată cu totul, cel puțin adoptată cu un sprijin politic mult mai larg: mă refer, desigur, la ideea suprapunerii alegerilor locale cu cele parlamentare. Resping energic această prevedere pentru că, dincolo de justificarea oficială (reducerea costurilor), motivul stă în faptul că partidele de la guvernare consideră că le va crea un avantaj electoral. În mod natural, partidele de opoziție resping ideea – cel puțin până acum. Or, situația asta o face să fie inacceptabilă. Nu atât pentru prevederile ei în sine, deși și eu cred că ar fi mai bine ca alegerile să fie separate: timpul pe care un alegător îl poate aloca campaniei electorale este limitat, comasarea scrutinelor riscă să afecteze dezbaterea politică. Problema majoră e însă alta: o modificare a legilor electorale făcută de putere pentru ceea ce (consideră că) i-ar crea un avantaj, întărește un precedent care ar putea ușor deveni o practică. În acest fel, legile electorale ar fi într-o continuă stare de volatilitate, supuse constant modificărilor făcute de puteri politice succesive.
De ce ar fi așa ceva de nedorit? Pentru că procesul electoral democratic nu se reduce la vot, altfel n-ar mai avea nicio noimă. Menirea alegerilor este să legitimeze o putere și un program politic, prin urmare electorii au dreptul la mai mult decât un vot: au dreptul să vadă o legătură clară, naturală și puternică între votul lor și rezultatul lui, inclusiv direcția politică adoptată de stat după alegeri. Orice lucru care afectează această legătură, în fiecare din cele 3 atribute ale ei, reprezintă ceva inacceptabil. Iar volatilitatea legilor electorale afectează claritatea legăturii, pentru că durează până când alegătorul mediu vede relația dintre vot și rezultatul lui conform sistemului electoral – de obicei, înțelegerea asta vine pe baza experienței. De asemenea, mai e afectată puterea legăturii, pentru că schimbarea permanentă a legilor electorale dă publicului senzația că rezultatul alegerilor a fost determinat mai puțin de vot, cât de schimbarea electorală respectivă. Senzație uneori îndreptățită, cel puțin în parte.
Oricum, guvernul actual nu este primul cu astfel de inițiative. În 2004, de exemplu, aflam ulterior din stenogramele PSD, puterea de atunci a manipulat legea, inclusiv data alegerilor, cu același scop: avantajul propriu. În 2007, a avut un episod absolut identic: guvernul Tăriceanu a dispus unilateral amânarea datei alegerilor pentru PE, ca să nu se suprapună cu o suspendare prezidențială impopulară. E limpede că precedentul există deja; ca să-l anulăm trebuie un instrument mai puternic. Constituția trebuie să prevadă că o modificare de substanță a legilor electorale nu poate intra în vigoare decât după următoarele alegeri generale sau referendum național desfășurate pe legea veche. Un astfel de amendament constituțional ar merita sprijinit inclusiv prin inițiativă cetățenească. Până atunci, însă, nu-mi rămâne decât să trag semnale de alarmă. Doar că de data asta (spre deosebire – de exemplu – de episodul mai sus pomenit, în 2007) constat că nu sunt singurul. De data asta am concurență.
2. Un efort anti-democratic al Asociației Pro-Democrația
”Coaliția pentru Alegeri Corecte” cere guvernanților să nu ”strivească democrația”(!) prin măsurile anunțate. Nici mai mult nici mai puțin! Șuvoaiele de foc și pucioasă ale Apocalipsei! Mai mult, comasarea alegerilor nu e singurul și nici măcar nu pare principalul punct de critică (dacă ”strivirea democrației” poate fi subsumată unui astfel de termen modest). Modificarea sistemului electoral în ce privește alegerile parlamentare pare vedeta acestui semnal de alarmă.
Or, în această privință, situația e exact la extrema opusă față de comasarea alegerilor! Guvernul Boc intenționează reducerea numărului de parlamentari, alegerea lor printr-un sistem uninominal majoritar la Senat și printr-unul mixt la deputați, cu două treimi din mandate câștigate prin vot uninominal majoritar și o treime pentru compensare – sistem care nu va mai fi proporțional. Fără această compensare sistemul ar fi unul uninominal. Adică, un sistem de a cărui adoptare se vorbește de ani de zile, și care a fost supusă (și aprobată) covârșitor la un referendum, în urmă cu patru ani! Nu, nu trecerea la un astfel de sistem electoral ar fi o problemă, problema a fost tocmai sistemul mixt-proporțional și straniu sprijinit și adoptat în 2008, și botezat fraudulos ”uninominal”. Proces de care Asociația Pro Democrația, semnatara acestei scrisori, este departe de a fi străină.
Bun, Asociația dlui Pîrvulescu are tot dreptul de a nu fi de acord cu un anume sistem electoral. Are tot dreptul să argumenteze împotriva sistemului uninominal majoritar. Are chiar dreptul să se facă de tot râsul prin calitatea unor ”argumente”. Comunicatul avertizează, pe același ton apocaliptic:
Trecerea la un sistem electoral majoritar intr-un tur ar fi un serios pas inapoi conducandu-ne la perioada comunista, cand se folosea exact acelasi sistem electoral.
Ce aberație!! Aș spune că se compară mere cu pere, dar e departe, departe de așa ceva. E un caz de găsit semnificații profunde relației dintre sulă și prefectură. Poate ar trebui să schimbăm și locația capitalei, numele orașelor, națiunii și monezii – toate sunt exact la fel ca în perioada comunistă! Apoi, cum să crezi că are vreo valoare de argument o comparație între două situații atât de diferite? Ce noimă posibilă ar avea judecarea unui sistem electoral dintr-o perioadă în care, raportându-ne la semnificația actuală a termenilor, alegerile nu erau alegeri, votul nu era vot, candidaturile nu erau candidaturi, parlamentul nu era parlament? La fel de bine… nu, de fapt, la fel de prostește se poate argumenta împotriva votului universal, egal și secret: ar fi, nu-i așa? revenirea la perioada dictaturii pentru că exact același sistem se folosea și pentru Marea Adunare Națională. Sau, mai bine, pot să anulez direct ”argumentul”, chiar pe terenul lui: în exact aceeași măsură și manieră în care alegerile pe vremea comunistă erau pe un sistem uninominal, erau și pe un sistem proporțional.
Bun, trăim într-o democrație, oameni și asociații sunt liberi să bată câmpii. Doar că nu văd cum se poate face măcar o dezbatere cât timp aceasta e calitatea argumentelor. Există unele mai bune ce pot și ar trebui prezentate. Ceea ce mi se pare, însă, și mai ridicol, mai ales ținând cont de circumstanțe, este pretenția că adoptarea unui sistem uninominal majoritar ar ”strivi democrația”! Repet, realitatea e exact în extrema opusă. Iată un caz în care avem un extraordinar consens apropo de o măsură politică, și la nivel de populație, și la nivel de poziție politică publică declarată de partide. Electoratul sprijină un sistem de vot uninominal, partidele sprijină un sistem de vot uninominal. Însă APD nu sprijină sistemul, și prin urmare au dictat că introducerea lui ar fi nedemocratică. Nu, nu democrația e strivită aici, ci logica.
Presa noastră are acest obicei prost legat de rezumarea știrilor, în titlu sau în șapou: în loc să identifice subiecții știrii, este pusă în loc categoria. Nici nu știu cum să-l numesc: ”abuz de sinecdocă” ? – dar sunt convins că îl puteți recunoaște ușor fiindcă apare des. Sunt titrări de genul : ”Pensionarii dau în judecată guvernul!”, ”Constănțenii susțin …”, ”Profesorii fac…”. Repet, e un gen de titlu cât se poate de comun. Este de asemenea, în aproape toate cazurile, un gen de titlu greșit, pentru că exprimă un fals. Nu, nu toți pensionarii, constănțenii, profesorii etc. fac acțiunile respective. Citind știrile, aflăm de obicei că nu e vorba nici măcar de o majoritate, uneori nu este de fapt nici măcar un număr semnificativ din membrii categoriei. În unele din aceste cazuri, pot suspecta eu, titlurile sunt scrise în acest fel cu bună știință, pentru a induce în eroare. Alteori, însă, nu cred că e vorba de bună-credință și rea-credință, cât de inerție sau nevoia de a găsi un titlu cât mai scurt (știu din experiență cât de dificil e de pus un titlu bun, uneori mai greu decât să scriu articolul!). Indiferent de asta, însă, rămâne faptul că astfel de titluri sunt greșite, iar uneori aceste greșeli sunt cât se poate de serioase.
Un astfel de caz am văzut la colegii de la Hotnews. Scriind despre cazul primarului Apostu, redacția știri titrează : ”Dosarul primarului Sorin Apostu, o bomba cu ceas pentru mediul de business din Cluj: alte mari companii, banuite de procurori ca ar fi dat spaga pentru autorizatii” Sigur, deja din titlu, a doua parte a lui, abuzul de sinecdocă e îndreptat: nu e vorba de întreg mediul de afaceri clujean, iar șapoul știrii ne dă informația precisă : ”o firma care detine un mare complex comercial, doi dezvoltatori imobiliari, o firma din domeniul petrolier si una care detine un supermarket” . Acum, din câte îmi amintesc, Clujul e destul de mare și prosper, cinci firme sunt departe de a putea fi asimilate ”mediului de business” din oraș.
M-am legat de exemplul acesta particular dintr-un motiv foarte bun, e unul din cazurile în care greșeala unui astfel de titlu este cât se poate de nefericită. Cititorul ar putea crede că, de vreme ce ”mediul de afaceri” al unui oraș ar avea de suferit de pe urma arestării unui oficial local într-un astfel de caz, atunci înseamnă că mediul de afaceri prosperă de pe urma actelor de corupție. E implicația imediată și logică; însă concluzia e greșită pentru că pornește de la o greșeală. Chiar dacă n-am vorbi de cinci firme, ci de cincizeci, de cincizeci la sută, sau de toate firmele din orașul respectiv, afirmația inițială tot nu ar fi valabilă. Exact contrariul este valabil. Nu doar în partea unde stă coruptul interesul public are de suferit: demnitarul primește foloase necuvenite, își face în mod defectuos datoria publică și/sau devalizează, în mod activ sau pasiv banul public. Dar, și în partea unde stă corupătorul, interesul public are de suferit: firma care dă mită obține un avantaj ilegitim și incorect față de firmele cu care se află în competiție, și care nu fac asta. Orice beneficiu cumpărat prin mită de la autorități provoacă inevitabil o pagubă altor firme care există (sau ar putea exista) în același mediu de afaceri, provoacă o pagubă proprietarilor și acționarilor lor, provoacă o pagubă celor care ar fi putut să beneficieze de bunurile și serviciile acestora. Orice intervenție de acest fel, orice denaturare a competiției libere, afectează, nu ajută mediul de afaceri! Repet, afirmația ar fi reală și dacă toate firmele din oraș ar fi în rândul corupătorilor – jalnic mediu de afaceri ar fi acela! Asta pentru că, pentru fiecare firmă din acestea, ar fi putut exista pe o piață liberă altele, corecte, dar pe care concurența neloială și ilegală le împiedică să apară.
Mediul de afaceri din România nu are de suferit de pe urma anti-corupției. Situația e exact în extrema opusă. Corupția, abuzul de putere publică, este principalul inamic al mediului de afaceri de la noi. Economia privată a României are nevoie fundamentală de o justiție funcțională, nu doar în domeniul comercial, ci și în cel penal.
COMPLETARE: Cred că o să fac colecție cu cele mai întâlnite exemple de greșeli de genul pomenit în primul paragraf. Iată una care ar intra cu siguranță acolo: apare des în știri un enunț de tipul ”guvernul crește (sau nu) pensiile și salariile”. Sau un enunț echivalent. Acum, pensiile din România sunt, cu excepții nesemnificative, de stat și ele cresc nominal exclusiv prin lege; cu alte cuvinte, într-adevăr, guvernul e singurul care modifica pensiile. Nu același lucru se poate spune despre salarii! Guvernul nu poate modifica direct decât salariile bugetarilor. E și un caz de eroare cu consecințe serioase: în dezbaterea publică în această privință bugetarii par singurii care contează!
Președintele PSD. Nu fostul. Actualul. Să sperăm, de dragul principalului partid de opoziție, că nu e nici contagios și nici nu se moștenește odată cu șefia partidului.
Mă refer la episodul derulat ieri. După ce dl Geoană a refuzat să se prezinte la conducerea PSD, dl Ponta a decis că nu se mai poate așa; a cerut și a obținut și de la conducerea partidului și de la conducerea senatorilor PSD acceptul pentru debarcarea acestuia. Dar nu de asta e prostănac. E prostănac pentru că nu a citit regulamentul Senatului. Dacă l-ar fi citit, poate și-ar fi dat seama de ce e dl Geoană atât de sigur pe el.
Un picuț de istorie. La finalul anului 2004 PSD intră în opoziție, dar nu înainte ca să obțină șefia celor două Camere prin votul unui partid intrat apoi la guvernare. În toamna lui 2005 coaliția majoritară își propune să obțină cele două posturi ocupate de dnii Năstase și Văcăroiu, și modifică regulamentele camerelor pentru a introduce o procedură de revocare a președinților acestora. Opoziția ripostează la Curtea Constituțională, care avea o majoritate de judecători numită pe vremea când se afla la putere. Curtea dă un set de decizii aiuritoare care declară neconstituționale prevederile privind inițierea procedurii de revocare a președinților camerelor. Judecătorii argumentează – fără temei – că se încalcă astfel principiul ”configurației politice rezultate din alegeri” (formularea nu există ca atare în Constituție), și mai spun acolo că doar grupul care a propus inițial președintele poate să solicite revocarea lui, și că el nu poate fi înlocuit decât cu un membru al aceluiași grup.
Sunt aici câteva chestii pe care trebuie înțelese:
1. Curtea Constituțională nu legiferează. Ea are dreptul să declare neconstituționale și în acest fel să suspende de la aplicare prevederi din regulamente și atât. Opinia Curții din 2005 cu privire la cine anume poate iniția revocarea este, nu doar fără temei și stupidă, dar și fără vreun fel de efect formal. La fel, opinia apropo de înlocuirea președintelui revocat cu un membru al grupului care l-a propus inițial: e contrazisă flagrant de textul Constituției, dar este și fără vreun fel de efect formal.
2. Fiecare cameră își adoptă, individual și independent, regulamentul. Sigur, ambele trebuie să se supună Constituției, așa cum e interpretată ea de CCR; tot din pricina Constituției, care nu diferențiază deloc camerele, regulamentele sunt foarte asemănătoare. Dar nu din alt motiv, repet, adoptarea și modificarea lor se face independent.
Or, aici e problema: dacă în regulamentul Camerei Deputaților a fost introdusă în 2005 posibilitatea de revocare a președintelui la solicitarea ”grupului care l-a propus”, și prevederea asta a scăpat de Curtea Constituțională, în schimb în regulamentul Senatului nu există așa ceva. Regulamentul Senatului prevedea că revocarea poate fi inițiată de o treime din senatori în anumite condiții, sau de majoritatea senatorilor; ambele prevederi fiind suspendate în 2005 de Curtea Constituțională. Pe scurt? În lipsa unor prevederi regulamentare în vigoare care să stabilească cine poate iniția procedura, Președintele Senatului nu poate fi revocat. Chiar dacă îl enervează teribil pe succesorul lui la conducerea partidului din care face parte.
COMPLETARE: Ar mai fi trebuit să adaug un punct 3 mai sus, ceva mai subtil: Curtea Constituțională a dat destule decizii în care a spus că nu are dreptul legal de a se pronunța asupra aplicării regulamentelor, doar asupra textului lor. Prin urmare, se putea aplica tactica ”Curat neconstituțional, dar umflați-l!”, dl Geoană fiind revocat fără suport regulamentar. Din păcate pentru dl Ponta și susținătorii lui (sau pentru dl Blaga și alți pretendenți la post), așa ceva nu se mai poate din toamna anului trecut. Curtea Constituțională a primit dreptul legal de a se pronunța asupra hotărârilor luate de plen, și dl Geoană nu poate fi revocat fără o astfel de hotărâre. Înțeleg că dl senator Șova se agită acum în favoarea revocării dlui Geoană. I-aș da un bilet de papagal, dar cred că o să primească destule de la colegi: el e autorul amendamentului, și a spus, cu gura lui, care a fost scopul: să împiedice o acțiune neconstituțională împotriva președintelui Senatului.
Știu că titlul riscă să sune a clișeu, dar n-aș vrea să vă păcălească. Discursul regelui Mihai în fața parlamentului reprezintă într-adevăr un moment istoric, dar, după părerea mea, nu pe motivele pe care le văd enumerate prin alte articole. Nu e un moment istoric pentru eveniment în sine. Nu este, nu ar trebui să fie un eveniment excepțional: faptul că România este acum o republică nu înseamnă că prezența fostului suveran este în vreun fel nepotrivită. Dincolo de sistemul de guvernământ, Mihai I a fost la un moment dat în fruntea statului român, și l-a condus; aceasta e calitatea în virtutea căreia, ajuns la venerabila vârstă de 90 de ani (mulți înainte!), a fost invitat să vorbească în fața reprezentanților. Mă aștept ca, odată ce vor fi ajunși la vârste la fel de înaintate, și alți șefi de stat să fie invitați de parlament să țină un astfel de discurs. Nu ar fi nimic istoric sau excepțional aici, e doar ceva normal.
Mi se pare superficială și ”istoricitatea” explicată prin fraze de genul ”pentru prima oară după 64 ani, regele Mihai…”; deși afirmația se apropie mult, fără să știe, de motivul pentru care evenimentul de azi are într-adevăr o valoare istorică. Sigur, unii ar putea considera foarte bine că intervalul foarte mare de timp trecut de la ultima apariție a unui eveniment poate da caracter ”istoric” repetării lui. Dar, în cazul țării noastre, asta nu face decât să reamintească faptul că am trecut vreme de 50 de ani printr-o dictatură atroce și paranoidă. Din pricina acesteia există un număr enorm de evenimente ”istorice” petrecute în ultimele două decenii, după înlăturarea ei. Poate și astăzi, înafară de discursul regal din parlament, se întâmplă o sumă de alte evenimente istorice de care nu avem habar.
Pentru a înțelege de ce e un moment istoric trebuie să ne întoarcem, nu cu 64, ci cu 21 de ani înapoi, la un episod la care principal protagonist a fost tot fostul suveran. În 1990, de Crăciun, familia regală revine în România pentru o vizită privată la Curtea de Argeș. Autoritățile statului opresc mașina înainte să ajungă în Pitești și îi forțează să revină în București, de unde sunt practic expulzați. În 1992 vor încuviința o vizită, dar, probabil din pricina manifestărilor extraordinare de simpatie populară cu care e primit Mihai în București, ostilitatea față de acesta revine și regele va fi împiedicat vreme de cinci ani să revină, până la schimbarea puterii politice. În toate aceste cazuri, în special în episodul din 1990, autoritățile statului român au acționat urmărind voința persoanei (persoanelor) aflate la conducerea statului, fără niciun fel de altă justiticare și complet arbitrar și abuziv din perspectivă legală. Or, la fel ca în urmă cu 21 de ani, șeful actual al statului român are o relație foarte ostilă cu Mihai și cu alți reprezentanți ai familiei regale, în schimb statul român funcționează fundamental diferit. Traian Băsescu are o părere foarte proastă despre fostul suveran, pe care și-o exprimă public, la fel cum are dreptul oricare alt cetățean român (inclusiv la adresa lui Traian Băsescu). Dar părerea foarte proastă pe care o are conducerea statului față de o persoană nu mai pune în niciun fel în mișcare mașinăria autorității publice împotriva acesteia. Iar exemplul dat de fostul suveran, deși poate nu cel mai reprezentativ, este cu siguranță cel mai clar. Azi, cu toată ostilitatea prezidențială, Mihai I are posibilitatea să țină dineuri publice și discursuri aniversare. În urmă cu 21 de ani ostilitatea prezidențială îl expulza din țară, ca pe un infractor.
Aici e caracterul istoric al discursului regal din parlament, de azi. Nu evenimentul în sine, ci faptul că pune în evidență un progres categoric, fundamental al statului nostru, însă unul făcut lent și pas cu pas. Se vorbește și se scrie mult despre democrație și stat de drept, oamenii politici și publiciștii iubesc cuvintele mari și le folosesc adesea fără noimă. Însă chiar asta înseamnă un stat de drept: unul în care exercitarea puterii se face mereu sub constrângerea legii. (Și) chiar asta înseamnă democrație: faptul că drepturile și libertățile sunt respectate, indiferent de persoana, de circumstanțe sau de partidul de la conducere. E un progres atât de lent încât poate mulți dintre noi nu-l realizează, la fel cum oamenii nu realizează cât de importante sunt multe lucruri, decât în clipa în care nu le mai au. E un progres departe de a se fi încheiat, și care cu siguranță nu e ireversibil. Și cu atât mai mult riscă să fie reversibil, cu cât nu îl înregistrăm ca atare.
Televiziunea lui Sorin Elano Ghiță a descoperit un nou mod de a face audiență. Asistăm la o genială reinvenție a conceptului de ”Reality Show”, un caz în care șoul e asigurat de televiziunea însăși, prin angajații și conducerea ei. Ideea e să fie împărțită redacția în două echipe rivale, puse apoi să treacă diverse probe: menținut site web, menținut emisie… Dna Dragotescu povestește – neavând la momentul respectiv cu ce și cu cine să filmeze – cum a trebuit să se machieze singură, plus pe dl Striblea. O să avem o emisiune despre emisiunea respectivă, cu actori puși să interpreteze dramaticul moment. Citesc că dl Schwarzenberg va susține o conferință la 13, aștept cu sufletul la gură să vină dl Ghiță să-i fure microfonul din goana mașinii. Sau poate emisia, căci așa se poartă acum…
COMPLETARE: Elan Schwarzenberg despre Sebastian Ghiță, ”prizonierii nu se împușcă în cap”. Ah, dar pot fi amenințați că vor fi îngropați de vii prin dealurile Moldovei? Întreb și eu…
1. Despre mărturisirea dnei Bârsan
E deja obișnuit ca acuzații din dosare de profil înalt, și în consecință foarte mediatizate, să se plângă de acest lucru. Să critice ”justiția televizată”, ”judecata în piața publică”. În realitate, însă, protagoniștii acestor dosare nu sunt deranjați de situația asta în sine. Problema lor nu este că există în spațiul public o justiție informală, ci că în felul ei aceasta se dovedește cu mult mai redutabilă decât cea din instanțe. Publicul nu poate să dea sentințe penale, desigur, dar e perfect dornic și capabil să dea prompt un verdict. În schimb, deși are puterea – și datoria(!) – să dea inclusiv sentințe, sistemul instituțional de justiție penală amână deciziile finale cu anii, adesea până la prescripție. Iar dacă judecata în piața publică poate foarte adesea să greșească, măcar o face din neștiință de fapte sau de legi. În schimb, chiar dacă sistemul face mai puține greșeli, ceea ce e discutabil, cu siguranță că nu le face din neștiință, ci din rea-credință (luați ca exemplu cazurile Romsilva sau Brădișteanu). De aici aversiunea inculpaților față de ”circul mediatic” : tocmai pentru că nu e circ – în sensul peiorativ al termenului – ci, din contră, pentru ei chiar justiția penală e adesea o glumă inofensivă și ridicolă prin comparație cu cea din spațiul public.
Ultimul exemplu vine în cazul Bârsan. Și dna judecător a acuzat mediatizarea cazului, mediatizare la care a luat apoi parte. Ar fi putut alege o cale privată sau instituțională pentru a protesta față de decizia CSM; ce alt motiv decât mediatizarea a avut trimiterea unei scrisori deschise? Dna Bârsan a încercat să aducă un argument în favoarea ei, în procesul mediatic. Însă dna judecător a judecat greșit, scrisoarea nu aduce niciun argument în plus, ci doar îi dărâmă unul dintre cele mai puternice pe care le avea. Face asta atât de categoric încât are aproape valoarea unei mărturisiri. Dna Bârsan avea de partea ei neîncrederea pe care cineva ar putea-o avea față de scenariul procurorilor : cum ar putea o persoana cu statutul și venitul ei să facă ceva compromițător din punct de vedere etic și penal, doar pentru niște favoruri relativ neglijabile? Pare, în mod natural, de necrezut. Or, scrisoarea deschisă tocmai a arătat, clar și fără echivoc, cum anume : dna Bârsan nu vede nimic compromițător în faptele ei, nici măcar la nivel etic, de vreme ce le reproșează public unor membri CSM că nu au făcut un lucru absolut identic! Nu există niciun argument legal, de fapt nicio referire la lege în scrisoarea respectivă. În schimb, dna Bârsan reproșează apăsat și public(!) unor magistrați din CSM că au decis împotriva ei deși se bucuraseră de atenția familiei sale. Mai e atât de greu de crezut că a dat decizii în favoarea clienților avocatei Silinescu în funcție nu de lege ci de atenția (și atențiile) de care s-a bucurat din partea acesteia? Din contră, devine chiar plauzibil.
2. Despre imunitatea formală și lipsa imunității mediatice a dlui Bârsan
Scriam două lucruri în articolul trecut, mă bucur să văd că se confirmă. Prima afirmație e că nimeni nu poate să spună categoric dacă percheziția dnei Bârsan era interzisă sau nu de imunitatea extinsă a soțului, oferită de statutul de judecător CEDO. Constat acum o nesiguranță din partea celei mai avizate persoane să se pronunțe: președintele CEDO, dl Costa. Nu e doar faptul că, în comunicatul său, dl Costa spune :”Curtea este ingrijorata ca, prin perchezitionarea domiciliului judecatorului roman, ca parte a unei investigatii ce vizeaza suspiciuni referitoare la sotia sa, reglementarile privind imunitatea s-ar putea sa nu fi fost respectate” (sublinierea îmi aparține) Ce e și mai interesant din acest punct de vedere e ce urmează. Dacă într-adevăr reglementările au fost încălcate, Curtea ar trebui să ceară statului nostru repararea încălcării și respectarea pe viitor a imunității extinse a dlui Bârsan. În loc de asta, Curtea solicită guvernului nostru să arate dacă are temeiuri pentru ridicarea imunității! Aș face aici câteva observații, cu statut de pură speculație: episodul e foarte spinos și neplăcut pentru judecătorii CEDO (ca paranteză, acest comunicat al dlui Costa a fost forțat de reacția DNA, inițial președintele Curții a încercat să comunice poziția sa pe canale diplomatice și nepublice), și îl preferă rezolvat în următorul fel: statul român prezintă dovezi că imunitatea dlui Bârsan stă în calea unei anchete penale, după care imunitatea e ridicată. Curtea va lăsa în sarcina instanțelor naționale să decidă dacă percheziția a fost sau nu legală. Și cu asta problema lor e rezolvată. Rezolvarea asta nu e foarte agreeată de DNA, pentru că riscă să le slăbească poziția conform căreia percheziția nu era în niciun fel împiedicată de imunitate, deci ridicarea ei, la acest moment, ar fi inutilă. Astea sunt speculațiile mele. Ceea ce pot spune cu mult mai multă siguranță este că, altfel decât în cazul foarte puțin plauzibil în care CEDO va decide că ancheta și procesul penal al dnei Bârsan nu are cum să se împiedice de imunitatea colegului lor, aceasta va fi ridicată.
Oricum, dl Bârsan nu are niciun fel de imunitate față de articolele din presa europeană. Scriam în articolul trecut că episodul va provoca articole în care judecătorul român va fi arătat cu degetul pentru că se folosește de poziția sa pentru a bloca o anchetă de corupție. Deja un articol a apărut, în Daily Mail, exact pe aceste coordonate. Sigur, apariția singulară a acestui articol e probabil justificată de orientarea anti-europeană a ziarului britanic, până una alta lucrurile sunt în stadiu incipient. În clipa în care se va trece de comunicate furișate prin grefa CEDO și plenul Curții va fi chemat să se pronunțe, astfel de articole vor apărea și în restul ziarelor europene. Și, dincolo de ton și formă, nu văd cum ar putea arăta altfel pe fond: judecător român la o Curte Europeană își folosește statutul ca să își protejeze soția de o anchetă penală.
3. Despre avizul CSM
Haide să presupunem că speculația mea e greșită și că CEDO va decide explicit că imunitatea dlui Bârsan a fost încălcată de percheziția respectivă. Cum ar trebui să procedeze actorii instituționali din România în cazul, foarte nefericit, în care vor fi confruntați cu o problemă identică? E limpede că judecătorul care a aprobat percheziția va trebui să o interzică până când CEDO se pronunță asupra imunității. Teoretic nu e obligat să facă asta, dar tratatele internaționale ratificate sunt parte a dreptului intern, și ar trebui să aibă argumente foarte solide cu care să contrazică interpretarea judecătorilor europeni. În ce privește procurorul, în măsura în care ar fi evident că ancheta se lovește de imunitate ar trebui să solicite, prin Ministerul de Justiție, ridicarea acesteia înainte de orice. Până aici lucrurile par destul de naturale, e clar că situația e schimbată…
…Nu însă în ce privește CSM. Consiliul ar fi obligat să dea aviz de percheziție și în acest scenariu. Poate că răspunsul acesta nu e evident pentru publicul obișnuit, de bună credință și de puțină știință. Însă mă mir să văd că sunt magistrați care nu înțeleg asta, și critică CSM pentru avizul dat. Nu-l includ aici pe dl Bârsan, care a dat CSM în judecată : odată ce a promovat scandalul la nivel european, nu mă mai mir de nimic. Ca să fac lucrurile mai de înțeles pentru oamenii simpli: mutatis-mutandis, CSM are în această privință referitor la magistrați exact același rol pe care îl are parlamentul când vine vorba de imunitatea demnitarilor politici. Are o putere extraordinară de a bloca o anchetă, dar aceasta le e oferită cu un temei, nu doar foarte important, ci și foarte specific, foarte îngust: cel de protecție al mandatelor și/sau independenței lor. Atât și nimic mai mult. Ceva mai specific, CSM sau camerele parlamentului trebuie să verifice în astfel de cazuri exclusiv două lucruri simple : dacă acțiunea împotriva unuia dintre membrii săi are un caracter frivol (nu există niciun fel de temeiuri pentru acuzații, acestea sunt absurde etc.), sau dacă acțiunea vizează exact execitarea în sine(!) a atribuțiilor demnitarului. Sunt două întrebări simple la care se poate răspunde imediat – inclusiv în cazul Bârsan, unde răspunsul e negativ. Nici CSM și nici Parlamentul nu au voie să extindă temeiurile pe care pot bloca acțiunea penală pentru că atunci s-ar substitui puterii judecătorești. În acest caz, dacă ar lua în calcul legalitatea percheziției, CSM ar anula în efect decizia judecătorului care a aprobat-o și s-ar substitui instanțelor care urmează, eventual, să-i stabilească legalitatea, inclusiv prin prisma imunității. Or CSM, deși e compusă din magistrați, nu e instanță de judecată și nu are dreptul să decida în legătură cu legalitatea percheziției, indiferent de situație și de decizia pe care ar lua-o.
