Sa presupunem ca aveti o matusa putred de bogata care tocmai s-a intors dintr-o vacanta, dintr-un loc paradisiac din marile sudului. A deschis televizorul si surprinsa, va cere sa-i explicati ce s-a intamplat. In vremurile actuale, a avea o ruda bogata poate fi o sansa, mai ales daca aceasta a depasit o anumita varsta. Asa ca ar fi mai bine sa-i faceti pe plac, dar cum ? Cel mai simplu ar fi desigur sa-i relatati cronologic succesiunea evenimentelor. Dar daca matusa e pisaloaga, ceea ce e foarte probabil statistic vorbind, s-ar putea sa nu se multumeasca cu atat. De ce se manifesteaza – si inca atat de violent – impotriva unei legi care a fost deja retrasa? Sau, daca manifestatiile sunt pentru sustinerea lui Raed Arafat, cum se face ca ele depasesc in amploare pe toate celelalte din ultimii ani? Ani in care s-au taiat salarii, stimulente, alocatii, pensii speciale samd, motive care ar fi justificat in mai mare masura o miscare de protest.

Nu-i usor de explicat in mod rational o manifestare irationala. Fiindca, in mod evident, o buna parte din manifestanti, si in special cea mai violenta, nu are o motivatie clara. Exista mereu si pretutindeni un procent de populatie gata oricand sa protesteze imotriva autoritatii statului, fara sa aiba vreun motiv pentru aceasta. Sau, mai precis, care cauta orice pretext pentru ca s-o faca. Poate unii sunt suporteri, altii studenti, aceasta are mai putina importanta.  Am vazut recent miscari de protest violente de acest tip in Anglia.  Marile miscari de protest din mai 1968 din Franta au inceput prin ocuparea unui etaj al unei facultati de catre un grup de studenti anarhisti care isi spuneau “Turbatii”. Si decretarea unei “zile anti-imperialism” pentru a doua zi. Am primit astazi un mesaj pe un grup care cerea tuturor membrilor sa se alature miscarilor studentesti de protest din Bucuresti, pentru a incerca sa schimbam ceva. L-am intrebat ce anume si mi-a raspuns ca trebuie sa aratam ca existam, ca nu putem sta pasivi. Oricat am incercat, n-am reusit sa aflu daca dorea cu adevarat ceva de fapt. Din fericire, suntem cam departe de Bucuresti, altfel nu ma indoiesc ca ar fi organizat un mars catre Piata Universitatii.

Ar fi insa o greseala sa reducem lucrurile la atat. Nu incape indoiala ca protestele au si o componenta sociala. Frustrarile legate de masurile de austeritate s-au tot acumulat de ani incoace. Sa nu uitam totusi ca la un anumit moment s-au redus salariile bugetarilor cu un sfert. In Grecia pentru o reducere de patru ori mai mica s-a ajuns la manifestatii cu victime. Se poate pune intrebarea de ce aceste manifestatii nu au avut loc mai devreme. O explicatie ar fi ca nu a existat un lider politic sau sindical in jurul caruia sa se cristalizeze aceste proteste. Lipsa de credibilitate a lui Traian Basescu nu e sinonima cu o popularitate foarte mare a oponentilor sai politici. Iar liderii de sindicat, deseori asociati cu fapte de coruptie,  au o imagine proasta. De data aceasta insa, opozantul, pe care presedintele si l-a desemnat el insusi, se bucura de o mare popularitate. Iata de ce, chiar daca subiectul divergentei intre Traian Basescu si Raed Arafat este unul minor, s-a ajuns ca numele celui din urma sa fie ridicat la rangul de simbol al miscarilor de protest.

In fine, exista un aspect despre care se vorbeste foarte putin, si anume cel politic. Poate parea contradictoriu cu ceea ce am scris in paragraful precedent, dar nu este, fiindca acest aspect este ignorat pana si de majoritatea manifestantilor. Poate ca nu v-a scapat faptul ca intre mobilizatorii diverselor manifestatii din tara au fost identificati, sau cel putin desemnati, diversi membri PNL. Au fost SMS-urile lui Fenechiu la Iasi, dar s-a vorbit si de Bucuresti,  Piatra Neamt,  Ramnicu Valcea…Nu m-ar mira sa aflu ca printre declansatorii flash-mob-urilor se afla destui tineri liberali. De altfel, Crin Antonescu insusi, fara a recunoaste implicarea directa in organizarea manifestatiilor, a vorbit despre demararea “suspendarii in strada” a presedintelui. “Suspendarea” este cuvantul cheie pentru a intelege partea politica a evenimentelor la care asistam. Despre suspendarea presedintelui vorbeste mai mult Crin Antonescu, iar cand liderii USL vorbesc impreuna, daca-i ascultati atent veti observa ca vorbesc pe voci diferite. Amandoi sunt de acord ca presedintele trebuie suspendat, dar, in timp ce Crin Antonescu vorbeste de calendar precis, de demarare in strada si asa mai departe, Victor Ponta spune “probabil in 2013″. Explicatia este simpla: daca victoria USL la alegerile din acest an  este intrucatva previzibila, ea ar putea fi inceputul sfarsitului pentru cariera politica a lui Crin Antonescu. Daca alegerile prezidentiale au loc la termen, in 2014, nimeni si nimic nu-i vor putea garanta sustinerea PSD-ului, fiindca acesta n-ar avea absolut niciun interes sa i-o acorde. In schimb, daca presedintele Basescu este suspendat, sau isi da demisia, alegerile prezidentiale desfasurate in acelasi timp cu cele parlamentare l-ar plasa pe liderul PNL intr-o pozitie de forta. Victor Ponta nu doreste acest lucru, motiv pentru care mimeaza – folosind critici cat mai virulente – adeziunea la proiectul suspendarii presedintelui, fara insa a face nimic concret in acest scop. Iata de ce liberalii incearca sa profite de evenimentele din ultimele zile, pentru a declansa demersul de suspendare. Interesul lor este ca manifestatiile sa se amplifice pana la un punct in care demisia sau suspendarea lui Basescu sa apara ca unica alternativa. Asa putem intelege declaratia lui Antonescu de astazi conform careia  ”USL se alatura pasnic protestelor” fiindca “asa nu se mai poate”, si in general faptul ca seful liberalilor este mult mai vocal decat colegul sau Ponta in ultimele zile.

Iata explicatia cea mai buna pe care  as fi capabil sa o dau  matusii mele bogate. Dat fiind insa ca aceasta, din pacate, nu exista, am scris-o pentru  cititorii blogului de fata.

Pe vremuri,  copil fiind, jucam uneori sah impotriva unui unchi de-al meu foarte priceput la treaba aceasta. Partidele dintre noi semanau intre ele. Pe la inceputul jocului, unchiul meu imi atragea atentia ca facusem o mutare gresita si imi propunea sa o refac. O mutare aparent anodina, ba care mi se parea uneori chiar foarte buna. Incapatanat de felul meu, refuzam propunerea. Si de la aceasta mutare, treptat, dar ireversibil pozitia mea se deteriora  in timp ce incercam cu toate fortele mentale sa ma apar si sa-i demonstrez in acelasi timp ca nu gresisem. Pana cand ma vedeam obligat sa abandonez.

Dar sa lasam deoparte aceasta povestioara care nu este decat un pretext pentru ceea ce urmeaza. Sa enuntam  niste adevaruri obiective. Sistemul nostru public de sanatate functioneaza prost. Oamenii nu sunt multumiti de modul in care sunt tratati. Asistam la un veritabil  exod al medicilor in tarile vestice. Un studiu publicat de un institut international, nu mai devreme decat luna decembrie  a anului trecut, arata ca doar 6% dintre romani sunt multumiti de sistemul public de sanatate. Sase la suta !! Procentul cel mai mic din toate cele 28 de tari in care s-a efectuat acest studiu. O reforma profunda a sistemului medical si de asigurari este deci absolut necesara, dar niciunul dintre cei saisprezece  ministri ai sanatatii din 90 si  pana acum nu s-a gandit  sa o faca. Il includ aici si pe actualul ministru Ritli, fiindca  dupa cum se stie proiectul depus recent de guvern a fost initiat de presedintele Basescu. Faptul ca presedintele “si-a depasit atributiile constitutionale” deranjeaza mai ales pe la anumite televiziuni, dar pana la urma din punctul de vedere al cetateanului, cel mai important ar trebui sa fie continutul acestui proiect. Si aici putem enunta un al doilea adevar obiectiv: proiectul, asa cum este prezentat pe site-ul ministerului, creeaza premisele unei schimbari pozitive in sistemul de sanatate. Se instituie conceptul de “pachet de baza” de servicii medicale  de care contribuitorul la fondul national de asigurari are dreptul sa beneficieze ; acesta isi poate alege in mod liber casa de asigurari care sa i-l ofere. Se reorganizeaza spitalele,  pastrandu-se cateva spitale zise “de interes national” in domeniul public si deschizand posibilitatea privatizarii celorlalte. In fine, se creeaza posibilitatea subscrierii optionale la asigurari complementare care sa completeze serviciile oferite de pachetul de baza. De ani de zile cetatenii contribuie la sistemul de asigurari obligatorii, dar cand au nevoie de tratament au de ales plata  spagii  de la spitalul public sau a taxei de la clinica privata.  O garantare a drepturilor lor in calitate de asigurati este deci binevenita. O concurenta intre cei care ofera aceste servicii – dintre care  unele sunt, repet, garantate – nu poate fi decat benefica de asemenea.

In fine, fapt este ca din cele 275 de articole pe care le contine proiectul, dezbaterea televizata s-a concentrat pe unul singur, cel cu numarul (predestinat) 66. Acesta din urma, in ton cu ideea generala a legii, da posibilitatea unor operatori privati sa presteze asistenta medicala prespitaliceasca de urgenta, in paralel cu SMURD. Dar a spune ca s-a dezbatut acest articol e mult spus: mai presus de toate s-a dezbatut conflictul intre presedintele Basescu si Raed Arafat, creatorul SMURD. Si astfel s-a ajuns la mitinguri de sustinere pentru cel din urma, in urma carora presedintele Basescu a decis astazi in mod destul de surprinzator sa ceara retragerea legii. Sa recapitulam deci faptele: un sistem de sanatate prost, un proiect care incearca sa-l indrepte, o discutie despre un articol din 275  care vizeaza doar segmentul ingust al urgentei prespitalicesti, de fapt, in principal persoana lui Raed Arafat, manifestatii de protest cu lozinci idioate gen “privatizarea ucide” si in final retragerea legii. Care este parerea celor 94% dintre romani care nu sunt multumiti de sistemul medical ? Unde e greseala ??

Tentatia e mare in randul sustinatorilor presedintelui de-a i-o pune in carca lui Raed Arafat. Nu-i mai putin adevarat ca, folosindu-se de pozitia sa oficiala, acesta a incercat sa impiedice modificarea legii acolo unde aceasta ar fi putut afecta creatia sa personala, si anume sistemul SMURD. Fara pledoaria sa pro domo nu am fi asistat astazi la deznodamantul retragerii unei legi foarte necesare. Argumentele sale despre relele pe care le-ar produce modificarea legii sunt la fel de speculative cu cele care ne promit un serviciu medical de urgenta mai performant, odata cu adoptarea faimosului articol 66.  Pe de alta parte, criticile care se aduc astazi impotriva persoanei doctorului Arafat sunt  - pana la proba contrarie  - la fel de lipsite de temei. Se vorbeste de legaturile sale cu PSD/USL, de faptul ca si-ar folosi banii primiti la fundatia sa ca sa intre in politica, si asa mai departe. Mai ales insa, exista o parte a argumentatiei sale, care este foarte solida. El pune intrebarea simpla :

“De ce trebuie sa reformam un sistem public care functioneaza bine ?”

Iar celor care contesta ultima propozitie le aduce argumentul implacabil al parerii pozitive exprimate de oficialii FMI si UE.

De partea cealalta a conflictului, il avem pe presedintele Basescu. Initiatorul unei legi necesare, care trebuie, o data in plus, impusa reprezentantilor unui sistem ineficient si  refractar la orice reforma. Nimic nou pana aici, asa se intampla si in invatamant si in justitie, si peste tot. Si totusi, nu cumva greseala este a lui ? Presedintele a inceput prin a-l numi pe dl. Arafat “cel mai mare dusman al privatizarii sistemului de sanatate” ceea ce este o exagerare la fel de mare cu cea care consista in a dezbate un singur articol dintre toate cele 275. La intrebarea de mai sus a reactionat numindu-l pe acesta “stangist”. Ca si cand a fi de stanga este neaparat un lucru rau si a privatiza este prin definitie un lucru bun. Procedand astfel, dl Basescu a facut doua greseli in acelasi timp. In primul rand a identificat  -in mod eronat- opozitia fata de aceasta lege cu persoana doctorului Arafat. Or, spre deosebire de dl Vantu, dl Patriciu sau alti opozanti ai presedintelui, Raed Arafat are un capital de simpatie foarte mare, iar demisia n-a facut decat sa i-l sporeasca. In al doilea rand, presedintele a gresit atunci cand  a pus problema pe baze ideologice: stanga vs. dreapta, privatizare vs. sistem public. Din nou eronat, fiindca proiectul de lege contine suficient de multe aspecte sociale, cum e de exemplu pastrarea fondului de asigurari nationale finantat din contributiile obligatorii in scopul finantarii pachetului de baza mai sus amintit. Mai cu seama insa, aceasta greseala a dat apa la moara opozitiei: putem sa-i imputam acesteia ca n-a utilizat tema favorabila care i-a fost servita, impreuna cu persoana dlui Arafat, numai buna de exploatat politic ?  Eu zic ca nu. (Totusi nu pot sa nu marturisesc aici ilaritatea care m-a cuprins vazandu-l pe liberalul Eugen Nicolaescu pledand contra privatizarii). Si uite asa am ajuns la privatizarea care “ucide”, la saracii care vor muri si  la sustinerea fata de Raed Arafat.

In concluzie, chiar daca demersul presedintelui pentru initierea unei legi a sanatatii este laudabil, responsabilitatea esecului ii apartine tot lui in mare masura. Si aceasta nu fiindca proiectul de lege  asa cum a fost el prezentat contine destul de multe lipsuri (ca de exemplu faptul ca faimosul pachet de baza nici macar nu e definit).  Sau fiindca noile reglementari in ceea ce priveste medicina de urgenta ar fi neaparat proaste. Greseala este insa de natura politica. Fiindca forma, modul in care sustii un proiect de lege, este la fel de importanta ca si fondul respectivului.

Atunci cand a neglijat opozitia dlui Arafat fata de articolul 66 din lege, Traian Basescu a facut o prima mutare gresita. Putea sa si-o retraga propunand de exemplu doar proiecte pilot in anumite regiuni pe domeniul urgentei, pentru a vedea efectul noii legi, dar a preferat sa continue. Fara argument puternic pentru anularea monopolului SMURD, a preferat sa-l atace direct pe Raed Arafat, strategie perdanta.  Demisia dlui Arafat n-a fost o mutare prevazuta, daca judecam dupa numirea care a urmat, a unui personaj controversat, demis doua zile mai tarziu (de ce ?  din ordinul cui ?). Ideologizarea dezbaterii, a oferit o pozitie avantajoasa opozitiei, iar din clipa in care reforma in sanatate a devenit asociata cu privatizarea ucigasa, propria tabara a presedintelui nu prea mai avea interes politic s-o sustina. Aceasta presupunand ca l-ar fi avut deja ceea ce e discutabil.  Ramas singur pe tabla, dl. Basescu a trebuit sa abandoneze.

La sfarsitul partidei noastre de sah unchiul meu imi strangea mana si-mi spunea cu voce blanda “vezi, ti-am spus ca ai facut o mutare gresita”.  Iar eu eram furios, desi stiam ca are dreptate. Sau poate tocmai din acest motiv. Cu toate acestea, la urmatoarea partida procedam in acelasi fel. Sper ca dl Basescu sa fie mai intelept. El este totusi presedinte.

“La tac-tac-tac-tactique du gendaaarme,

C’est d’être toujours là, quand on ne l’attend pas … ”

Cunoasteti refrenul? E dintr-unul din cantecele popularului actor francez Bourvil. Daca nu sunteti francofoni pot sa va traduc: tactica jandarmului este sa-si faca aparitia atunci cand nimeni nu-l asteapta. As putea sa vi-l si cant, dar nu cred ca acest lucru v-ar incita sa cititi articolul pana la capat, asa ca mai bine va indic versiunea originala :

L-ati ascultat? Acum imaginati-va ca personajul principal ar fi, in locul jandarmului, un perceptor. Nu suna prea bine. Si nu  numai fiindca nu se potrivesc rimele. Perceptorul, pur si simplu, nu prea intra in pielea unui personaj care  incearca sa epateze publicul cu  ispravile sale. De fapt, perceptorul nu este un personaj public. Contribuabilul francez ii trimite bani periodic fara a-l cunoaste. Si nici nu tine sa-l cunoasca, fiindca a face cunostiinta cu respectivul implica de obicei plata unor penalitati piperate. Imaginatia populara il descrie ca un personaj cenusiu,  lipsit de sentimente, preocupat in mod exclusiv de colectarea darilor. In mod firesc, un tip antipatic: nimeni nu-i trimite bani cu placere. Au ramas celebre imaginile cu cantaretul Serge Gainsbourg arzand in direct o bancnota de 500 de franci in semn de protest pentru impozitele prea mari. In schimb, pe cel vizat de Gainsbourg, pe perceptor care va sa zica, nu l-am vazut niciodata la televizor.  In Franta vreau sa zic, fiindca in Romania lucrurile stau cu totul altfel.

De pilda, oricine a avut un televizor in stare de functionare prin 2005-2006 il cunoaste din vedere pe seful Fiscului de atunci, dl. Sebastian Bodu. Cu o experienta solida de DJ in spate, dl. Bodu a ajuns rapid in centrul atentiei mediatice. Interviuri, conferinte de presa, declaratii de razboi impotriva cluburilor de fotbal, a manelistilor, a firmelor de protectie si paza si asa mai departe: chelia sa lucioasa a fost omniprezenta pe ecrane. Cine nu-si aminteste bunaoara de celebrul meci Bodu-Becali relatat zilnic de televiziunile de sport-cancan? Nici in  scurtele momente de pace fiscala dl. Bodu nu-si gasea astamparul. Ci  mergea prin tara sa promoveze virtutile fiscului in licee. Pacat ca ministrul invatamantului Hardau a interzis rapid  campania cu pricina  intitulata “S-o facem legal”  astfel ca  texte memorabile precum cel care urmeaza n-au fost suficient gustate de publicul de toate varstele.

“Cand o sa te faci mare si o sa ai serviciul tau, afacerea ta, banul tau, o sa simti o mana invizibila care iti usureaza buzunarul. E Fiscul, frate, care aduna bani pentru buget prin taxe si impozite. Ce, tu n-ai facut cheta in curtea liceului, sa iesi la un suc?”;

Cu asemenea lectii de “tactique dans la pratique” primite de la intaiul jandarm fiscal al tarii, nu incape indoiala ca liceenii de atunci au ajuns astazi contribuabili model. Intre timp, insa, dl. Bodu a pierdut meciul cu dl. Becali precum si alte cateva razboaie similare, a sfarsit prin a pierde si postul de sef ANAF, dar a reusit sa-si salveze celebritatea. Pana la urma  a ajuns departe, parlamentar la Bruxelles, si astazi este vestit in toata Europa pentru amendamentele pe care le promoveaza.

Actualul sef al Fiscului, dl Sorin Blejnar, a preluat tactica predecesorului sau de-a apare acolo unde nu te-ai astepta sa-l vezi. Nu vorbesc aici de scandalul vamilor in care de altfel dl. Blejnar ar fi preferat fara indoiala sa nu fi fost citat. Ce sa credem insa despre declaratia  televizata de acum o luna in care dl Blejnar se lauda ca

” Fiscul va verifica provenienţa veniturilor unui număr de 12 persoane care au conturi în Elveţia în valoare totală de 50-60 milioane de euro”

adaugand ca a primit vreo 80.000 de informari de la autoritatile elvetiene despre diverse depuneri ale cetatenilor romani?  Va marturisesc ca am citit declaratia cu pricina  de vreo sase-sapte ori si, spre rusinea mea, n-am reusit sa deslusesc tactica ascunsa in spatele ei. Cui se adreseaza ? Publicului roman pentru a-l informa ca Fiscul urmeaza sa-si faca treaba ? Celor doisprezece mahari in chip de avertisment ? Sau elvetienilor –  indeobste renumiti pentru discretie in problema depunerilor bancare – pentru a-i face de rusine? Pana sa ne dumirim cum stau de fapt lucrurile, dl. Blejnar a trecut la alta batalie, si anume  la traditionalul razboi romano-maghiar .  Unde s-a remarcat din nou printr-o tactica surprinzatoare: l-a transferat la Abrud pe un functionar de origine maghiara din Harghita, vinovat de spanzurarea papusii lui Avram Iancu. Reprezentantilor fiscului din Abrud li s-a incredintat, asadar,  o misiune mult mai interesanta decat verificarea a tot felul de hartoage: pedepsirea dusmanului national. Trimisii speciali la Abrud ai televiziunilor de stiri ne vor tine la curent cu modalitatile si detaliile.

Si uite asa, acompaniati de muzica lui Bourvil, ajungem si la sfarsitul articolului. Si la concluzia ca, din punct de vedere tactic, reprezentantii Fiscului nostru aduc pana la urma destul de mult cu jandarmul din cantec. Sau cu cei,  si mai cunoscuti, din filmele cu Louis de Funès. Zgomotosi si nu foarte eficienti, dar hilari.

In declaratiile facute de Adrian Severin in apararea sa in ultimele zile exista si parti unde eu ii dau dreptate. De pilda atunci cand spune despre el ca e “roman influent” si “om incomod”. Ca e roman influent nu incape nici o indoiala, acesta e si motivul pentru care l-au cautat cei de la Sunday Times. Am aflat chiar si cat costa influenta sa si de la un om de asemenea calibru era normal sa nu fie tocmai ieftina. Mai apoi, daca nu stiam ca e perceput ca incomod de colegii sai din Parlamentul European, va marturisesc ca  discursurile sale mi-au produs intotdeauna o senzatie de disconfort. Nu-i de mirare deci ca omul ii  incomodeaza pe multi ; mai nou pana si familia sa politica autohtona ar vrea sa scape de el. In rest, articolul lui Doc a spus ce era de spus despre acest personaj. Asa ca sa-l lasam prada destinului sau tragicomic si sa analizam mai degraba reactiile la incidentul cu pricina.

Intr-o prima faza PSD-ul a incercat sa-l apere folosind obisnuita tema “sa asteptam rezultatul investigatiilor …”, cu alte cuvinte invocand prezumtia de nevinovatie. Aliatul Crin Antonescu a rostit un discurs neutru folosind cuvintele cheie “regret” si “politician important”. De partea cealalta a scenei politice s-a considerat in ton cu opinia publica  ca dl. Severin ne-a facut de rusine si trebuie sa demisioneze neintarzaiat. In cele din  urma, o convorbire cu seful socialistilor europeni l-a ajutat si pe Victor Ponta sa ajunga la aceeasi concluzie. Toti ii cer acum demisia intaiului europarlamentar PSD dar acesta refuza sa si-o dea.  Vi se pare scandalos acest refuz ? Va inselati, e intrutotul normal ! Daca normele in raport cu care judecam sunt cele din politica romaneasca atunci mai degraba cererea unanima de demisie pare nelalocul ei. Sa judecam prin comparatie cu cazul lui Adrian Nastase, roman inca si mai influent decat colegul sau de la Institutul Sincai. Dl. Nastase e acuzat printre altele ca a numit la Oficiul pentru Prevenirea Spalarii Banilor un apropiat care sa faca uitata o depunere suspecta de 400 000 de dolari. Pentru un prim ministru e o acuzatie gravissima, de a carei judecare dl. Nastase se tot fereste de cativa ani. Iar suma de bani  e cu un ordin de marime mai mare.  Bineinteles insa  ca  dlui Nastase nici prin cap nu i-a trecut sa demisioneze din Parlament pentru un astfel de fleac. N-a demisionat nici colegul Catalin Voicu, desi e la zdup, n-au demisionat nici dna Ridzi, nici dl. Pasat si nici multi altii ca ei.  Dar daca fenomenul s-ar fi intamplat pe taramul european al celor care “umbla cu coruptia in gura” (vorba dlui Nastase) am fi avut o reactie unanima si vehementa  ca si in cazul lui Adrian Severin. Dl Ponta nu poate accepta rusinea de la Bruxelles, dar cu cea de la Pitesti este perfect acomodat.

Daca insa tot vorbim de principiul prezumtiei de nevinovatie n-ar trebui sa-l  aplicam la fel de la Bucuresti la Bruxelles via Pitesti ? Fara indoiala ca da, dar cu cateva clarificari pe care cazul Severin ne poate ajuta sa la facem. In primul rand cand vorbim de prezumtie de nevinovatie confundam adesea  nivelul juridic de cel al perceptiei publice. Chiar daca dl. Severin n-a fost condamnat de un tribunal, imaginile filmate il fac vinovat in ochii opiniei publice. Cazul sau seamana de altfel foarte mult cu cel al lui Decebal Remes din celebrul film al mitei cu carnati. Dl. Severin n-a facut decat sa exporte mita noastra traditionala numind-o “consultanta” ca sa se vanda mai bine. Sigur ca in Europa cea adevarata  nu exista Cristian-Tudor-Popesti si alti jurnalisti de aceeasi teapa care sa denunte “justitia la televizor”.   Si cei care sunt fortati sa isi dea demisia in urma “justitiei televizate”  sunt politicienii care apar in imagini compromitatoare si nu cei care le difuzeaza.

A doua clarificare este legata de “principiile de integritate” pe care grupul Monicai Macovei a incercat sa le impuna in statutul PDL si anume sanctionarea (prin suspendare sau excludere din partid) a celor aflati sub ancheta. Presedintele Basescu s-a declarat impotriva pe motiv ca “nu putem frange cariere pe baza unor suspiciuni”.  Demisia este adesea vazuta exclusiv  ca o sanctiune pentru politicianul in cauza ceea ce este intr-adevar injust atata vreme cat respectivul inca nu e condamnat. In opinia mea, rolul ei este mai ales acela de-a proteja functia publica pe care o ocupa politicianul cu pricina. Mai precis, condamnati sau nu, Voicu, Pasat, Ridzi, Severin si altii ca ei nu pot sa-si exercite  mandatul de parlamentar in conditii normale atata vreme cand opinia publica ii considera vinovati de fapte grave. Or acest mandat pe care l-au primit de la  alegatori este mai important decat cariera lor politica. Nu din partidele respective e important sa demisioneze ci din functiile publice. Or realitatea arata exact  pe dos :  Dl. Severin s-a autosuspendat din toate functiile de partid din tara si strainatate dar nu renunta la mandatul de parlamentar spre stupefactia colegilor parlamentari. Dna Ridzi a procedat la fel, dar parlamentarii nostri nu s-au suparat defel, ba dimpotriva, au incercat s-o fereasca de ancheta.

Bineinteles faptul ca politicienii nostri pun carierele personale mult deasupra intersului public nu mai mira pe nimeni.   Traim totusi intr-o tara in care Curtea Constitutionala a interpretat legea fundamentala acordand imunitate penala si fostilor ministri deopotriva cu cei aflati in functie : nu functia ministeriala e protejata astfel ci cariera politica a celor care o ocupa la un moment dat. Asa se face ca an de an suntem fruntasii Europei la nivelul de coruptie. Iar dupa cum se vede nu reusim s-o exportam, asa ca ne ramane toata pentru uz intern.

Sfarsitul lumii se apropie vertiginos. Calendarul Maya prezice ca se  va intampla in 2012, in ziua solstitiului de iarna.  Faptul e de acum binecunoscut, in America s-a facut chiar si un film dramatic despre eveniment. Au aflat cu siguranta de el pana si politicienii romani desi sunt indeobste deconectati de realitate. Probabil ca pe multi stirea nu i-a interesat fiindca in general nu sunt oameni care gandesc pe termen asa de lung. Exista insa si cativa carora ideea ca Traian Basescu ar putea ramane presedintele Romaniei pana la sfarsitul lumii le-a dat fiori. Unul dintre ei este Dan Voiculescu care s-a grabit sa anunte suspendarea presedintelui pe data de 25 martie. Actuala opozitie social-liberal-umanista ar dispune in aceste conditii de aproape un an si jumatate la conducerea tarii, inainte ca sa se duca totul de rapa. In mod oarecum surprinzator, ideea domnului Voiculescu nu s-a bucurat insa de o sustinere unanima in propria tabara. Noii prieteni liberali au fost de acord. In schimb liderul vechilor prieteni pesedisti, dl. Ponta s-a grabit sa-si declare o zi de concediu politic chiar pe 25 martie. Iar marele maestru al combinatiilor Hrebenciuc s-a aratat sceptic. Pe urma, nitam-nisam Victor Ponta a declarat ca dnul Voiculescu ar fi un fel de solutie imorala a noii opozitii unite lucru care i-a bucurat tare pe sustinatorii lui Traian Basescu. Si uite asa,  suspendarea  a fost indelung comentata de toata lumea,  pe urma a devenit improbabila si s-a dat la fund,  pentru ca  astazi sa-si faca din nou aparitia, in contextul discutiilor intre presedinte si conducerea PDL-ului, grava incalcare a Constitutiei in opinia adeptilor dlui Voiculescu. Ce ar trebui sa inteleaga omul de rand despre acest fenomen descris de surse nu neaparat demne de crezare ? Mit sau realitate ? Sa vedem.

Pentru a intelege punctul de vedere al adeptilor teoriei suspendarii ar trebui mai intai sa-i cunoastem mai bine. Ei fac parte bineinteles din randurile noii aliante aflata in opozitie. Formarea acestei aliante este in sine un fenomen aparent ciudat ce merita explicat. Doua partide de opozitie PNL si PSD urmeaza sa infrunte la alegerile urmatoare partidul de guvernamant erodat de o guvernare pe vreme de criza si  de lupte interne. Conjunctura este deci favorabila atat pentru cel care  se declara de dreapta cat si pentru cel de stanga. Cu toate acestea,  ele decid sa se uneasca cu riscul de-a pierde credibilitate si voturi. Explicatia a dat-o chiar dl. Ponta cand a spus ca s-a saturat ca PSD-ul sa castige alegerile dar sa nu ia puterea. Mai precis se doreste evitarea situatiei in care, dupa alegeri,  Traian Basescu sa desemneze ca premier o persoana din afara actualei opozitii fortand configurarea unei majoritati de guvernamant prin atragerea unuia dintre cele doua partide sau a unei parti dintre alesii lor. E o manevra pe care actualul presedinte a mai folosit-o, cu succes. Altfel spus, alianta este o “centura de castitate” asa cum bine a descris-o dl consilier prezidential Lazaroiu (fara a preciza identiatea violatorului).

Avem deci de a face cu o alianta anti-Basescu, dar inseamna acest lucru ca suspendarea presedintelui este iminenta ? Raspunsul este negativ, din acelasi motiv, legat de Constitutia noastra originala. Intre presedinte si premier, aceasta ii ofera puterea celui de-al doilea cu exceptia intervalului de timp foarte scurt  de dupa alegeri. Atunci presedintele poate alege in mod discretionar premierul daca nici un partid n-a obtinut peste 50% din voturi, ceea ce reprezinta deci obiectivul USL pentru 2012. Presupunand insa ca Traian Basescu este suspendat inainte de alegeri, acest liant al aliantei social-liberale se dizolva instantaneu. In aceasta situatie ipotetica in care s-ar desfasura noi alegeri prezidentiale, cele doua partide nu pleaca cu sanse egale. Crin Antonescu are avantajul unei campanii prezidentiale reusite in 2009 iar Victor Ponta handicapul de-a fi considerat pe drept sau nu, un om politic “imatur”, in orice caz nepregatit pentru a prelua functia suprema. In mod probabil,  puterea de-a alege premierul dupa bunul plac ar trece in mainile lui Crin Antonescu care ar deveni deci favorit pentru rolul de violator de conventii. Veti fi de acord ca este un motiv suficient pentru ca Victor Ponta sa nu se prezinte la serviciu in ziua fatidica a calendarului voiculescian.  Dar Dl. Ponta nu poate nici sa critice in mod direct initiativa dlui Voiculescu ceea ce explica declaratiile la adresa  initiatorului. De cealalta parte Crin Antonescu ar fi incantat de un astfel de scenariu, el care considera suspendarea lui Basescu ca “singura solutie globala pentru schimbarea puterii”. Dar sansele realizarii ei inainte de alegeri sunt practic nule.

Dupa scrutinul parlamentar situatia se schimba. Daca USL va obtine majoritatea absoluta Traian Basescu va fi obligat (cu riscul suspendarii) sa accepte un premier din partea acestei formatiuni. In aceasta privinta cele doua partide au planuri de viitor diferite. PSD si-ar dori postul de premier care ofera puterea executiva imediata, in schimbul sustinerii lui Crin Antonescu la prezidentiale pe care le-ar prefera la termen, adica in 2014. Pana atunci ar avea timp sa se debaraseze de centura de castitate si sa se impreuneze cu alte forte politice pentru a accede la tronul de la Cotroceni. In schimb PNL este subordonat ambitiei prezidentiale a lui Crin Antonescu, asa cum o arata alianta cu partidul Antenelor. E deci putin probabil ca dl. Antonescu sa aiba rabdarea si increderea sa astepte pana in 2014. Aceasta inseamna ca in schimbul functiei de premier ar putea cere suspendarea presedintelui.

Dupa 2012, in ipoteza in care calendarul Maya este eronat, si PSD  accepta acest acord, suspendarea presedintelui este o profetie cu sanse de realizare. Poate si din acest motiv, Traian Basescu incearca in ultima perioada sa se implice in activitatea PDL-ului de a carui prestatie pana in 2012 depinde foarte mult si soarta sa. Fara prea mare succes din cat se vede. Intr-o perioada extrem de importanta pentru viitorul sau, partidul democrat liberal apare mai dezbinat ca niciodata. Aripa reformista preferata de presedinte este in opozitie fata de liderii democrati care dau din ce in ce mai multe semne de dezacord fata de Traian Basescu. Acesta din urma da de inteles ca vrea sa numeasca un nou premier, lucru cu care actualul nu pare sa se impace prea usor. Nu trebuie sa fii profet ca sa iti dai seama ca daca continua pe aceeasi linie, perioada de sfarsit a  calendarului Maya va fi teribila pentru liberal-democrati.

Este ceea ce ne spune dictionarul limbii romane din care aflam ca “porumbac” inseamna pestrit. Prin extensie, se mai poate numi asa o pasare de culoare incerta. Porumbac se mai cheama si doua sate de langa Sibiu, Porumbacu de Sus si cel de Jos. Dar, pentru majoritatea celor care urmaresc actualitatea ultimelor zile “porumbacu” este noul apelativ al lui Crin Antonescu. De fapt numele nu este tocmai nou, el a aparut in campania electorala pentru alegerile prezidentiale in cateva articole care au circulat pe internet. Acestea il acuzau pe Crin Antonescu de colaborare cu Securitatea sub acest nume de cod. Respectivele scrieri n-au prea avut ecou in randul opiniei publice cu toate ca contineau si acuzatia mult mai grava de pedofilie. Ele nu par credibile in conditiile in care presedintele partidului liberal a obtinut in mai multe randuri un certificat de buna purtare de la CNSAS. Ziarele importante nu le-au preluat. Nu-i mai putin adevarat ca   dl. Antonescu n-a avut ca adversar in campanie o televiziune “serioasa” care sa repete “stirea-bomba” la ore de maxima audienta. Si astfel sensul ultim al cuvantului “porumbac” a fost dat uitarii.

Pana acum cateva zile, cand el a reaparut pe neasteptate  fraza urmatoare :

“Felix cu Porumbacu, porumbelul, ăăă, domnul Crin Antonescu”

pronuntata de  Traian Basescu intr-o emisune la TVR. Efectul a fost puternic si mediat : ”Antonescu” s-a facut totuna cu “Porumbacu” in articole, dezbateri, discutii si bascalii. Enervat pe buna dreptate, Crin Antonescu l-a numit pe presedinte “proasta” si “mahalagioaica” si i-a dat 48 de ore pentru a-si proba acuzatiile. Lucru care in mod firesc nu s-a intamplat. Pe de o parte fiindca in mod foarte probabil Traian Basescu nu are dovezi, dar mai ales deoarece intentia sa n-a fost de-a readuce in atentia publica trecutul dlui Antonescu. Ci pur si simplu presedintele a profitat de postura vulnerabila in care se afla Crin Antonescu dupa alianta cu Partidul Conservator pentru a-i aplica acestuia o zdravana lovitura sub centura. Iar pentru o astfel de lovitura politica un cuvant bine ales si rostit la timpul potrivit poate fi o arma redutabila. Ion Iliescu nu banuia probabil cand l-a calificat pe Mircea Geoana drept “prostanac” efectul devastator pe care acest epitet avea sa-l aiba asupra carierei politice a adversarului sau din partid. Nu incape indoiala ca,  chiar daca ajungea  presedinte, dl Geoana tot “prostanac” ar fi ramas  in opinia noastra publica  natural inclinata catre bascalie. Mai mult, desi nu putem rescrie istoria, poate ca actualul presedinte al Senatului n-ar fi pierdut alegerile daca acest cuvant n-ar fi fost pronuntat – e drept insa  ca dl Geoana a dat deseori impresia ca  se straduie  sa-si merite supranumele.

Astfel, “porumbacul” adresat lui Crin Antonescu nu face referire un eventual trecut de colaborator decat pentru a  revela  prezentul in care seful PNL colaboreaza cu un securist dovedit. Exista membri ai partidului care nu vor digera prea usor galusca pe care dl. Antonescu tocmai le-a varat-o pe gat si sunt mai ales destui electori liberali  care dezaproba aceasta alianta. Mai ales acestora din urma li s-a adresat Traian Basescu. In plus, presedintele dispune acum de un argument puternic impotriva ideii de om legat de  vechiul regim cu un trecut suspect  folosita uneori  de Crin Antonescu impotriva sa. Parada a fost de altfel deja utilizata de … Adriana Saftoiu intr-o discutie in contradictoriu cu seful de partid, in care a aparut iata din nou cuvantul “porumbac”.

Vedem asadar ca porumbelul (sau porumbacul) iesit – neintamplator zic eu – din gura prezidentiala si-a indeplinit cu bine misiunea. Mesajul despre Crin Antonescu a fost transmis public si imaginea aliantei contra naturii intre Felix Motanul  si Porumbacu (pestrit) e bine intiparita. Putem deci intelege supararea dlui Antonescu, la fel  si reactia sa nervoasa. Este insa mai greu de inteles strategia sa de alianta cu un partid nesemnificativ din punct de vedere electoral doar pentru a obtine beneficii mediatice de la televiziunile “Motanului”. Adrian Nastase a esuat deja folosind aceeasi metoda in conditiile in care in PSD nu exista vreo impotrivire de principiu fata de alianta cu PC. Momentul ales, cu mai mult de un an inainte de viitorul scrutin parlamentar pune de asemenea numeroase semne de intrebare. Sa fie la mijloc o noua incercare de suspendare a lui Traian Basescu ? Poate ca da, dar chiar in conditiile – greu de reunit – in care aceasta ar reusi, beneficiile obtinute de PNL risca sa fie mai mici decat pierderile suferite de pe urma acestei aliante.

Vom intelege mai bine planurile care au motivat alianta PNL-PC in viitorul apropiat. Pana una alta insa, Crin Antonescu s-a ales cu o porecla asociata cu Securitatea de care nu-i va fi usor sa scape. Este pe undeva nedrept fiindca in mod foarte probabil dl. Antonescu n-a fost informator. In schimb comportamentul sau il face intr-adevar sa semene din ce in ce mai mult  cu un porumbac – animal politic de culoare incerta.

S-a vorbit mult in ultimele zile de foarte probabila amanare a intrarii Romaniei in spatiul Schengen. Stapanii Europei nu par deloc grabiti sa ne primeasca pe teritoriul lor bine marcat, desi tehnic vorbind se pare ca am facut foarte multe eforturi in acest scop. Nu puteam ramane fara reactie la poarta noua pe care Uniunea Europeana ne-o inchide in fata. Si reactia a fost mai degraba ferma mergand pana la amenintarea – lansata  de ministrul Baconschi  in ziarul Adevarul – cu denuntarea unilaterala a Mecanismului de Cooperare si Verificare pe justitie si conditionarea aderarii Croatiei de instituirea aceluiasi mecanism in cazul ei. Prima amenintare a fost rapid calificata de catre reprezentantul Uniunii Europene ca fiind imposibil de pus in aplicare. Ramane de discutat cea de a doua, care a fost la randul ei foate criticata  perceputa fiind  ca un veto asupra aderarii Croatiei,  ceea ce nu e exact  ce a spus dl. Baconschi. De altfel dl. ministru s-a si grabit sa dezminta ca ar fi avut intenta sa puna astfel problema.

Se pune atunci intrebarea scopului respectivei declaratii a sefului diplomatiei romanesti. Mai precis, de ce continutul ei ar putea sa-i faca pe liderii europeni sa ia alta decizie decat cea care se prefigureaza in privinta aderarii noastre la Schengen. Logica dlui ministru pare sa implice ca UE ar dori o adeziune rapida si lipsita de mecanisme dureroase a Croatiei, ceea ce ar fi nedrept in ceea ce ne priveste. Eu cred ca lucrurile nu stau chiar asa si mai cred ca o intelegere corecta a situatiei ne ofera si cateva dintre motivele pentru care aderarea noastra la Schengen risca sa fie amanata. Sa citam spre exemplu un editorial din ziarul de dreapta francez Le Figaro, aparut sub semnatura redactorului adjunct Pierre Rousselin pe 22 decembrie, imediat dupa ce ideea amanarii intrarii noastre in Schengen a devenit publica. Sub titlul “Nu unei Europe balcanizate” citim acolo ca Franta si Germania au dreptate sa opreasca fenomenul de “balcanizare” si

“Sa speram ca veto-ul opus aderarii iminente a Romaniei si Bulgariei in spatiul Schengen va pune capat laxismului ingrijorator  care  depaseste cadrul celor doua tari, intrate in UE in 2007 fara a respecta conditiile cerute.

Mai apoi

“Chemarea la ordine era necesara inainte ca Ungaria sa preia presedentia UE, avand ca prioritate extinderea Uniunii, urmata fiind de Polonia care are Ucraina  in obiectiv. Croatia ar dori sa adere in 2012 dar n-a rezolvat inca problemele de coruptie”.

Sigur ca aceste opinii nu reprezinta pozitia oficial exprimata a Frantei. Dar ele se adreseaza unui public de dreapta care le impartaseste si care va deveni peste un an electoratul de baza pentru noua candidatura prezidentiala a lui Nicolas Sarkozy. Cu un procent de popularitate care a atins un minim istoric in Republica a V-a, intr-o tara in criza si aflat sub amenintarea electorala a extremei drepte, actualul presedinte francez este in cautarea temelor de dezbatere care sa-l avantajeze. In mod categoric extinderea Europei sau a spatiului Schengen nu fac parte dintre ele. Problema romilor – evocata de altfel in articolul din Le Figaro si care are legatura cu aderarea la Schengen – ar putea sa fie in schimb o tema buna. O confirma interviul de vineri in ziarul “La Croix” al ministrului afacerilor europene Laurent Wauquiez in care sus-numitul declara  ca asteapta de la presedentia UE a  Ungariei o politica de integrare a romilor in tarile de origine, dar e in dezacord cu pozitia aceleiasi tari  privind aderarea la Schengen. Pentru ce motiv ? Fiindca

“francezii au impresia  ca Europa nu-i protejeaza indeajuns fiind angajata intr-un proces de extindere accelerat”.

Am vorbit mai sus de situatia din Franta pe care o cunosc mai bine. Dar este limpede ca in toata “vechea” Europa aflata in criza economica, preocupata de mentinerea pe linia de plutire a economiilor din zona euro, subiectul noilor aderari de orice fel nu este la ordinea zilei. Dimpotriva, temele de predilectie  ale politicienilor in perioade ca aceasta sunt cele ale “instalatorului polonez” aduse la ordinea zilei. Romii din actualitatea recenta nu sunt altceva decat niste “imigranti clandestini” proveniti din tari care nu trebuiau admise in UE.

Veti spune atunci ca  Romania are tot dreptul sa protesteze impotriva deciziei de amanare, dictata de considerente care n-au legatura cu criteriile tehnice ce trebuiau indeplinite. Sunt de acord. Si ca are dreptul sa foloseasca mijloacele oferite de statutul de stat membru ca arme pentru a-si apara interesele. Sunt de asemenea de acord. Doar ca in cazul de fata armele folosite imi amintesc de instrumentele de tortura folosite de Inchizitie intr-un scheci al lui Monty Python, in care inchizitorii fiorosi se folosesc de perne moi si de un fotoliu. Apriga diplomatie romaneasca o tortureaza pe batrana Europa obligand-o sa se aseze intr-un fotoliu confortabil.

Decizia CCR de-a declara neconstitutionala asumarea raspunderii guvernului pe legea educatiei a incins spiritele pe scena politica. Reactia tembela a lui Mihail Hardau, supararea amenintatoare a lui Marko Bela, zvonurile de demisie a premierului Boc par sa anunte sfarsitul acestei coalitii de guvernare intr-un moment critic in care stabilitatea noastra financiara depide de cea politica. Astfel,  decizia celor noua judecatori i-a stricat aniversarea presedintelui Basescu, care si-a petrecut-o la radio si la televizor  incercand sa ne  convinga ca inca mai este stapan pe situatie. Pe langa implicatiile politice ale hotararii cu pricina, dat fiind ca a fost luata cu o majoritate minima, s-a comentat indelung optiunea judecatorului numit de Traian Basescu la CCR. Este vorba de Petre Lazaroiu al carui vot impotriva asumarii raspunderii a inclinat balanta in favoarea acestei decizii. Cum de a putut omul lui Basescu de la CCR sa voteze impotriva presedintelui ?

A pune astfel problema este revelator pentru modul anormal in care a ajuns sa functioneze Curtea Constitutionala. Perioada de instabilitate politica indelungata a transformat CCR dintr-o institutie al carei rol traditional este (sau ar trebui sa fie) verificarea constitutionalitatii legilor, intr-un “sfat al batranilor” care valideaza legile si care arbitreaza conflictele politice dupa criterii  greu de inteles  care adesea  nu mai au nimic de a face cu Constitutia. Consecinta fireasca a acestei evolutii aberante fost ca miza numirii judecatorilor a devenit foarte importanta. Poate ca va amintiti de declaratiile lui Crin Antonescu despre “razboiul politic” in  care incerca sa se apere numind un apropiat – pe dl. Melescanu – la CCR.

Iata insa ca avem un judecator de la CCR care voteaza fara a tine seama de politicianul care l-a numit, avem vreo problema aici ? A priori nu, omul ar trebui chiar felicitat. Dl Ponta s-a si grabit de altfel sa salute o decizie care nu tine seama de comenzile politice. Inainte de-a ne alatura dlui Ponta sa nu uitam insa ca traim intr-o tara in care normalitatea trezeste suspiciune. Si in mod trist aceasta suspiciune este adesea intemeiata. In cazul dlui Lazaroiu, e suficient sa ne uitam pe CV-ul sau de pe site-ul CCR si sa citim proiectul de lege al ministrului Funeriu pentru a descoperi un evident conflict de interese. Articolul 282 (2) al respectivului proiect prevede ca lectorii universitari sa aiba titlul de doctor, in lipsa caruia alineatul (5) al articolului 267 prevede desfacerea contractului de munca. Or, dl. Lazaroiu la 57 de ani dintre care nu mai putin de 18 de activitate universitara la Universitatea Crestina Dimitrie Cantemir, nu poseda inca  acest titlu conform CV-ului sus-citat. Cu alt cuvinte dl. Lazaroiu este chiar genul de personaj care justifica o reforma grabnica a invatamantului superior : lector fara doctorat timp de 12 ani, cu foarte putine lucrari publicate si necunoscator al limbii engleze. Votul sau – mai precis  faptul ca si l-a exercitat in aceste conditii –  arata odata in plus  necesitatea unei reforme a CCR, mult mai greu de realizat de vreme ce  functionarea acesteia e reglementata de Constitutie.

Revenind la interventia televizata a presedintelui Basescu, acesta a spus firesc ca nu i-a sugerat niciodata dlui Lazaroiu cum sa voteze. Dar, daca ne intereseaza mai putin de ce  Universitatea Cantemir i-a oferit crestineste dlui judecator o catedra si cursul de Drept Financiar, e mai greu de inteles si de acceptat  faptul ca  dl. Basescu l-a numit in functie . Dl. Lazaroiu nu este specialist in drept constitutional si nimic din CV-ul sau nu indica excelenta care ar trebui sa fie o conditie pentru ocuparea unui post de asemenea importanta. Ba dimpotriva !  In cazul Noricai Nicolai, cu “realizari” academice  similare cu ale dlui Lazaroiu, dl. presedinte a refuzat numirea pe postul de ministru al justitiei  invocand “mapa profesionala” necorespunzatoare. In ceea ce-l priveste pe dl. Lazaroiu insa Traian Basescu  n-a avut se pare acelasi nivel de  exigenta.  Iar mapa dlui Lazaroiu a revenit   ca un bumerang si acum  ii  da dureri de cap.

Arestarea preventiva a lui Sorin Ovidiu Vantu a dat tonul unei noi reprezentatii – televizate, de buna seama – a corului  obisnuit al criticilor actului de justitie din Romania. Cu ariile cele mai cunoscute, despre  ”justitie la televizor”, “proces politic”,  ”stat politienesc”  si asa mai departe. Ceea ce ar trebui sa intelegem de aici, noi, spectatorii, este ca personajele acestui “spectacol ieftin” sunt croite – de marele papusar  - dupa chipul si asemanarea celebrului Ghita Pristanda. “Curat violare de domiciliu, dar umflati-l” ar fi asadar principiul director al actului de justitie daca mergem pe aceasta logica.

Trebuie recunoscut ca pana la un punct aceste argumente critice se sustin. De ani buni incoace asistam la arestari spectaculoase cu ocazia carora oamenii legii apeleaza la  toata recuzita din dotare : imi amintesc de pilda de Gigi Becali in halat si in papuci de casa vizitat  de mascati sau de catusele cu care au fost legati Casuneanu si Costiniu pentru a sublinia complicitatea lor vinovata. Pe urma, oricat ne-ar place sa vedem escroci de teapa lui Vantu in spatele gratiilor – macar pentru o perioada scurta de timp – trebuie sa admitem ca motivele care stau la baza arestarilor preventive si a eliberarilor din arest sunt adesea neclare.  Daca in cazul amintit motivarea pare bine fundamentata  (sunt curios sa o vad in schimb sa o vad pe cea a eliberarii) putem lua ca exemplu pe cel al asistentei de la maternitatea Giulesti. Citim in motivarea arestarii ei  despre “sentimentul puternic de insecuritate provocat in randul opiniei publice” si despre faptul ca asistenta “a avut o atitudine partial nesincera” !  Impresia este ca arestarea preventiva in loc sa “previna” o recidiva sau o sustragere de la ancheta asa cum ar fi firesc, este mai degraba o decizie luata in mod arbitrar de judecatori, sub presiunea opiniei publice. Nu e de mirare deci ca unii vorbesc de comanda politica in acest context : daca atitudinea partial nesincera te poate trimite la zdup, ce ar trebui sa se intample in cazul distrugerii unor probe incriminatoare, de care a fost acuzata ex-ministra Monica Ridzi ?

Odata epuizat subiectul arestarii preventive, corul criticilor justitiei incepe insa sa cante fals. Bunoara sunt criticati procurorii pentru ca n-au existat inca condamnari definitive in cazurile numite “de mare coruptie”. Politicieni cu pregatire juridica precum Victor Ponta sau Norica Nicolai incearca sa acrediteze ideea ca aceste dosare facute “la comanda” de procurorii-Pristanda nu pot conduce la condamnari. Mai putin cunoscut e faptul ca Pristanda, numele celebrului personaj mentionat aici, vine de la un dans traditional romanesc in care se bate pasul pe loc. Problema principala a justitiei romane nu este nicidecum excesul de zel al procurorilor ci faptul ca si-a facut o traditie in a bate pasul pe loc. Pentru a va convinge, este suficient ca in loc sa pierdeti vremea cu argumentele sofisticate ale avocatilor invitati la televiziuni care explica de ce arestarea preventiva a lui X sau interceptarea convorbirilor lui Y sunt ilegale, sa aruncati o privire pe site-ul hotnews la sectiunea “Dosare anticoruptie” : http://anticoruptie.hotnews.ro/dosare_anticoruptie  Veti gasi un inventar al principalelor dosare trimise in judecata si ramase blocate acolo timp de ani de zile.  Principala preocupare a acuzatilor nu pare sa fie apararea proprie  ci amanarea procesului. Avocati absenti, bolnavi, sau care n-au avut timp sa studieze dosarul, diverse alte vicii de procedura si la loc de frunte celebra exceptie de neconstitutionalitate, orice motiv e bun pentru a cere noi si noi amanari. “Loteria” lui Copos si “Bunurile chinezesti” ale lui Adrina Nastase  stau astfel blocate de patru ani !  Oricat de complicate ar fi spetele respective, limita rezonabilului este net depasita. Si ce sa mai spunem de dosarul Remes-Muresan, banala mita cu carnati, care asteapta o solutie de mai bine de doi ani ? O critica onesta a sistemului judiciar ar trebui sa inceapa cu acest aspect, dar ea nu-si gaseste din pacate locul in dezbaterile televizate. Intr-un tarziu actuala putere a luat unele masuri pentru accelerarea proceselor prin actul numit cu o buna doza de umor involuntar “al micii reforme”.  Ramane sa vedem efectul acestora.

Revenind la capitolul “justitie la televizor”, cei care folosesc aceasta sintagma pentru a critica aspectul public al justitiei nu au dreptate. Atat in cazul Vantu-FNI cat si in altele de acest fel cetatenii asteapta sa afle adevarul. Stabilirea si explicarea (ne)vinovatiei unui acuzat este de interes public. Doar ca toate acestea trebuie sa se intample in timpul procesului, iar  procesele sunt dominate de discutii procedurale si amanari. Asa se face ca momentul maxim de expunere publica s-a deplasat spre arestarea preventiva : In jurul celor 29 de zile de arest se da marea batalie intre acuzare si aparare. Situatia este in mod evident anormala, dar unii spun ca e mai bine decat nimic de vreme ce este unica ocazie cu care  se dau publicitatii unele detalii despre caz. In schimb, in lipsa finalizarii proceselor, publicul percepe arestarea preventiva ca pe o condamnare si eliberarea din arest ca pe o achitare. Iar politicienii alesi pentru a corecta prin lege situatiile anormale prefera sa participe la interminabilele dezbateri procedurale care produc “spectacolul ieftin” criticat chiar de ei. In acest timp din arestare in eliberare si din  amanare in uitare, justitia romana avanseaza in ritm de Pristanda, conform traditiei.