Actualitate
Să ne amintim: numirea dlui Vevera în postul de șef al CA Transelectrica a fost într-atât de controversată încât consilierul premierului (la acea dată) Boc și-a depus demisia după doar patru zile de la numire (dar a rămas, totuși, membru în CA). Temeiul controversei era unul simplu și, pe cât pot spune, foarte solid: pregătirea și experiența dlui Vevera, fiind în special în domeniul siguranței naționale, nu se potriveau nicicum cu cerințele postului în care fusese numit. Chiar dl Boc a recunoscut asta, ulterior.
Mă uit peste CV-ul candidatului la postul de ministru al Economiei – minister de care aparține Transelectrica, între altele – și am o senzație de deja-vu. Dl Bode are același tip de experiență, master în ”Managementul securității”, absolvent al Colegiului Național de Apărare… Sigur, spre deosebire de conducerea unei companii, postul ministerial este un post eminamente politic, titularii cabinetului trebuie în primul rând să aibă sprijin și să asigure răspunderea politică apropo de funcționarea domeniului iar dl Bode este deputat PDL, nu vreun funcționar sau consilier. Dar, chiar și așa, să nu găsească PDL printre membrii săi vreunul cu o pregătire în domeniul economic? Au devenit peste noapte studiile în domeniul siguranței naționale o condiție pentru ocuparea de posturi la Ministerul Economiei?
Am aruncat o privire pe motivația Curții care a invalidat noul proiect de lege electorală (incluzând comasarea alegerilor). Am găsit 3 (trei) temeiuri valide enunțate pentru a respinge legea: interdicția de a candida și la locale și la parlamentare (nu comasarea!) restrânge în mod neconstituțional dreptul de a candida, constituirea comisiei parlamentare speciale care propune delimitarea colegiilor e în afara legii fundamentale (dar nu pe motivul din decizie), la fel și impunerea unui interval justiției pentru a rezolva anumite contestații. Sunt temeiuri valide pentru că sunt deduse în mod logic de la textul legii fundamentale. În rest… jale.
1. E citat codul electoral elaborat de Comisia de la Veneția, acesta recomandă ca modificări ale legii electorale să fie făcute cu mai mult de un an înainte de alegeri. Tot Curtea spune mai jos ceva de genul: sigur, nu e obligatoriu însă, citez: ”recomandările sale constituie cadrul pentru un scrutin democratic etc.” Deci e obligatoriu. Ce e mai rău nu e faptul că acest Cod chiar ar deveni literă de lege, ci faptul că judecătorii îl citează când și cum doresc. E ”uneori și oarecum obligatoriu”, se aplică atunci când îi taie pe ei capul. Vă reamintesc că în 2008 legea electorală a fost adoptată cu câteva luni înainte de alegeri și modificată și remodificată ulterior! Curtea a fost sesizată și resesizată și n-a zis nimic. Arbitrariul creat astfel nu este doar neconstituțional, ci vine direct împotriva rațiunii de a exista a legii, a Curții Constituționale și a oricărei Curți, de altfel. Dacă tot extind legea fundamentală în felul ăsta, măcar s-o respecte!
2. Prelungirea mandatelor primarilor ar încălca principiul neretroactivității legii. Aiurea. Constituția spune că legea prevede doar pentru viitor; interpretarea acestui principiu (făcută, de altfel, tot de CCR) spune că legea nouă nu poate nici să aducă atingere(nb!) drepturilor născute sub imperiul legii vechi. Nu e greu de înțeles de ce: în acest caz, chiar dacă legea ar fi pusă efectiv în aplicare în viitor, ea ar sancționa comportamentul din trecut. Simplificând masiv, dacă cineva a muncit pentru o sumă prevăzută de lege, statul nu poate ulterior să emită și să aplice, înainte de plată, o lege care să micșoreze suma respectivă. Chiar dacă aplicarea efectivă e în viitor, dreptul s-a născut în trecut, când legea nu exista. Or, e evident că raționamentul e valabil dacă legea micșorează suma, nu dacă o mărește! Cineva s-ar putea plânge că i-a fost afectat un drept dacă primește 50 RON în loc de 100, dar nu dacă primește 200! La fel și cu durata mandatelor. Un primar poate să zică, pe bună dreptate, că o lege care i-ar reduce mandatul s-ar aplica retroactiv: dacă ar fi știut că mandatul va fi mai scurt poate n-ar fi candidat. Se poate plânge că dreptul la 4 ani de mandat i-a fost atins dacă legea i-l reduce cu 6 luni. Dar nu se poate plânge de același lucru dacă legea i-l prelungește cu 6 luni. De altfel, exemplele date de Curte din jurisprudența proprie sunt de mandate reduse, sau de adăugare de condiții suplimentare pentru întreruperea lor.
3. Curtea Constituțională spune, apropo de comasare:
”Într-o bogată jurisprudenţă, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a subliniat importanţa asigurării accesibilităţii şi previzibilităţii legii, inclusiv sub aspectul stabilităţii acesteia, instituind şi o serie de repere pe care legiuitorul trebuie să le aibă în vedere pentru asigurarea acestor exigenţe.”
Genul acesta de argument prin aruncare lejeră de decizii CEDO este inacceptabil. Care anume e principiul accesibilității și predictibilității legii? Ce a spus efectiv CEDO în deciziile respective? De ce și cum s-ar aplica principiul enunțat de CEDO în cazul nostru? De ce ar fi interzisă modificarea? Etc. Nimic. ”CEDO a dat niște decizii, bla bla bla, n-aveți voie, gata!” Ridicol.
Principiul accesibilității și predictibilității legii, așa cum a fost enunțat de Curtea de la Strasburg, spune că legea trebuie să fie formulată și modificată pe cât posibil într-o asemenea manieră încât subiecții ei, persoane sau instituții, să fie în orice situație capabili să determine dacă o anumită acțiune e sau nu conformă cu ea -statele se bucură oricum de o largă marjă de apreciere. Legea propusă de guvernul Boc încălca acest principiu într-un singur punct, în același punct în care o încalcă și legea în vigoare: toate normele de trasare ale colegiilor dintr-o circumscripție se aplică ”de regulă”, fără să existe niciun fel de prevedere care să spună în ce condiții e admisă excepția. Prin urmare, fie orice trasare este legală (ceea ce e absurd), fie există trasări care ar fi ilegale, dar e imposibil de prevăzut care anume. Aici lucrurile ar fi cât se poate de clare, dar judecătorii n-au zis și nu zic nimic.
4. Cât despre comasare în sine, Curtea o interzice cu argumentul că încalcă dreptul la vot. Iată de ce:
“Astfel, prin organizarea concomitentă a alegerilor pentru Camera Deputaţilor şi Senat şi a celor pentru autorităţile administraţiei publice locale cetăţenii vor avea de realizat o sarcină mult mai complexă – exprimarea opţiunii pe 6 buletine de vot -, ceea ce va presupune creşterea exponenţială a timpului necesar votării pentru fiecare cetăţean, luând în calcul în acest sens distribuirea buletinelor, timpul de vot în cabine, introducerea buletinelor de vot în cele 3 urne. Complexitatea operaţiunilor de vot poate avea ca efect excluderea de la vot a alegătorilor care, independent de voinţa lor, nu vor reuşi să voteze în perioada de timp afectată exercitării votului, până la închiderea urnelor.”
Fără îndoială că a avea de făcut șase opțiuni în loc de patru face votul mai complicat, și prelungește durata acestuia. Dar că aceasta va duce la excluderea de la vot a unor cetățeni, independent de voința lor – ei bine, asta e o pură speculație! Curtea își întemeiază argumentul pe o posibilitate seacă; pe logica asta se poate declara neconstituțional aproape orice. Doar în domeniul legii electorale, pe același tip de argumentație ar putea fi declarat neconstituțional votul pe listă: poate alegătorii vor sta să citească toți candidații, și cine știe cât timp le ia!; sau se pot înăspri arbitrar condițiile de participare la scrutin: dacă sunt mai mult de patru candidați votarea va dura prea mult și poate, cine știe, unora li se va interzice dreptul la vot…
Însă există un alt efect al acestei grabe oarbe a Curții de a bloca schimbarea legii electorale. Premierul tocmai a demisionat, există o posibilitate serioasă de alegeri anticipate, calendarul legal le-ar duce fix în perioada alegerilor locale. Opoziția e pentru această comasare, în iunie, în măsura în care majoritatea parlamentară ar fi de acord, ar fi cât se poate de normal să se întâmple așa… Doar că, între timp, comasarea a devenit neconstituțională. Argumentul de mai sus prezentat de Curte nu are nimic de a face cu prelungirea mandatelor primarilor, nu, spune doar că alegătorii nu pot vota de șase ori pentru că se încalcă dreptul la vot. Dacă ar fi atacată hotărârea de guvern prin care s-ar suprapune data alegerilor parlamentare anticipate cu cea a celor locale, Curtea ar fi pusă în situația fie de a o anula, fie de a se face complet de râs acceptând că dreptul la vot trebuie respectat în noiembrie, însă poate fi încălcat în iunie. Iar decalarea alegerilor cu câteva zile ar fi un moft costisitor – argumentul guvernului era un pretext, dar nu înseamnă că era fals! – și care, fără îndoială, ar reduce serios prezența la vot.
Repet apelul către judecătorii Curții Constituționale: sunt convins că, având în față o astfel de lege, aveți certitudinea că guvernul și majoritatea parlamentară fac o greșeală, că se schimbă ceva în rău. Pot înțelege convingerea asta, o pot împărtăși, are temeiuri destule. Dar rolul vostru este cel de a apăra supremația Constituției, și trebuie să o apărați în primul rând de voi înșivă. Aveți o putere extraordinară, deciziile Curții sunt obligatorii pentru toate instituțiile și fără drept de apel. Trebuie să le folosiți strict pentru a apăra legea fundamentală, și pentru nimic altceva.
Prin noiembrie anul trecut se judeca la Curtea de Apel recursul lui Sorin Ovidiu Vântu la decizia de arestare în dosarul Petrom Service. Ședința de judecată a fost remarcabilă prin pledoaria finală a acuzatului: dl Vântu i-a acuzat pe procurori că sunt ”rău-intenționați sau idioți”, pe judecătorii primei instanțe că sunt ofițeri SRI acoperiți care dau sentințe la comandă, la fel fiind și cei ai Curții de Apel, dar doar ”din doi în doi”. În fine, a încheiat amenințând că, dacă nu va fi eliberat, va lua justiția în propriile mâini. Chiar așa.
Și judecătorii l-au eliberat. Vă amintesc că justiția din țara asta decide în mod curent arestarea preventivă, inclusiv a unor oameni acuzați de infracțiuni din culpă; că sunt trimiși după gratii inculpați a căror judecată în stare de libertate nu reprezintă în mod rezonabil vreo primejdie la adresa societății sau înfăptuirii justiției. Vă amintesc că instanțele pot și decid arestarea preventivă inclusiv pe motive de tipul ”altfel s-ar da impresia publicului că autoritățile nu-și fac datoria”. Dl Vântu, însă, care are 3 dosare, dintre care într-unul e acuzat că a ajutat un infractor să scape de justiție, este judecat în stare de libertate.
Nu doar că nu l-au ”deranjat” cu o decizie de arestare. Judecătorii respectivului complet, Carmen Veronica Găină, Daniela Panioglu și Vasile Băjan nu l-au deranjat cu absolut nimic. Dl Vântu a lovit în stânga și în dreapta, în colegii lor procurori, în colegii judecători de la Tribunal, în ei înșiși; i-a înjurat, i-a calomniat, i-a amenințat. Fără probleme. Pe cât pot spune nici măcar nu l-au întrerupt. Mai rămânea, la final, să-l aplaude.
Acesta e actul I, la Curtea de Apel, și aduce a farsă. Actul II s-a jucat ieri, la CSM, și ține de teatru absurd. Revoltată, pe bună dreptate, de cele petrecute, șefa procurorilor a cerut Consiliului să se sesizeze și să ia apărarea magistraților. CSM s-a sesizat, și chiar a admis cererea dnei Kovesi. A identificat problema, au găsit și vinovații: presa. Ridicolul e desăvârșit. Dl Vântu pledează în ședință publică de judecată, pledoaria sa nu-i deranjează deloc pe cei trei judecători – ba chiar putem crede că o găsesc destul de întemeiată încât să-i dea dreptate. După care, capii magistraților găsesc că aceeași pledoarie în fața instanței a fost prilejul unui atac la adresa prestigiului și credibilității justiției și la adresa independenței procurorilor. Dar nu dl Vântu și atacurile în sine ar fi problema, nu. Nici conduita judecătorilor de la Curtea de Apel, care l-au ascultat cuminți și l-au pus apoi în libertate; nu, niciun cuvințel despre ei. Vinovată e presa pentru ”materialele publicate” despre episod. Pe scurt, conform CSM, ce a făcut dl Vântu în ședința de judecată a fost atât de inofensiv încât e în regulă că judecătorii n-au găsit motive să intervină, darămite să-i respingă recursul. Pe de altă parte, ce a făcut dl Vântu în ședința de judecată a fost atât de grav încât chiar libertatea de exprimare a presei nu poate justifica reproducerea episodului.
Cât de imună la orice formă de ridicol poate să fie majoritatea condusă de dna judecător Ghica, încât să semneze un astfel de comunicat?
Alt scandal. Președintele ar fi încălcat Constituția numindu-l pe dl Diaconescu la ministerul Afacerilor Externe, fără acordul parlamentului. Nu știu cine a spus primul chestia asta, dl Corlățean oare? De obicei, nebunul care aruncă piatra e un politician; dar în loc să se chinuie să o scoată, ca înțelepții zicalei cu pricina, mass-media o înghite de obicei pe nemestecate. Cam acesta e nivelul ei de înțelepciune.
Să vedem despre ce e vorba. Constituția noastră prevede în articolul 85 două moduri de a numi miniștrii la remaniere: aliniatul 2, direct prin decret prezidențial, la propunerea premierului; sau aliniatul 3, prin decret prezidențial, pe baza aprobării parlamentului cerută de premier. Acest din urmă caz este dacă remanierea ar schimba, citez, ”structura sau compoziţia politică a Guvernului”. Numirea dlui Diaconescu ar fi neconstituțională, ni se spune, pentru că prin înlocuirea unui membru PDL cu unul de la UNPR s-ar fi schimbat compoziția politică a guvernului, și remanierea ar fi trebuit aprobată de parlament.
Interpretarea aceasta e eronată. Compoziția politică a guvernului se referă la partidele care îl compun, indiferent de portofoliile pe care le ocupă; prin urmare înlocuirea unui membru PDL cu unul de la UNPR nu schimbă nimic din acest punct de vedere, de vreme ce, cele două partide continuă să fie membre în guvern. Se aplică aliniatul (2) al articolului 85, deci numirea e cât se poate de constituțională.
Pot înțelege și scuza o confuzie făcută cu bună credință de un om obișnuit, textul constituțional e departe de a fi foarte clar formulat. Însă, politicienii și ziariștii nu au scuza asta. Ei ar trebui să știe nu doar pe baza interpretării Constituției, ci și a precedentului. Astfel de rocade s-au mai întâmplat, deși rar (pentru că partidele coaliției de guvernare negociază la început portofoliile, și remanierea se face din același partid). În guvernul Tăriceanu II au fost adoptați independenți (dnii Predoiu, Cioloș și Comănescu); în guvernul Tăriceanu I, dl Atanasiu (PNL) a fost înlocuit cu dl Frunzăverde (PD). În toate aceste cazuri, miniștrii au fost numiți pe baza art. 85 alin (2), la fel ca dl Diaconescu, pentru că nu se schimbase compoziția politică a guvernului.
Dl Vosganian se dă pe sine ca exemplu de numire făcută cu aprobarea parlamentului. Așa este, pentru că dl Vosganian a fost numit în urma retragerii PUR din guvern, de asta s-a aplicat alin (3). Alții dau exemplu numirea dlui Oprea, dar dl Oprea a fost numit odată cu întreg cabinetul Boc II, deci nu poate fi vorba de o remaniere.
Îmi amintesc că atunci când am auzit prima oară chestia asta cu ”noua încălcare a constituției de către Băsescu” am zis că e o glumă proastă (măcar pentru că e răsuflată). Acum gluma asta văd că ia amploare, dl Ponta s-a dus cu aceeași poveste la ambasadori să se plângă că șeful statului încalcă legea fundamentală… Te doare capul. O altă zicală de-a noastră spune că minciuna are picioare scurte; o fi având, dar cu ajutorul unei prese incompetente și/sau partizane, minciuna de partid zburdă cu piciorușele alea scurte mai ceva decât cel mai atletic adevăr.
Consider că suprapunerea alegerilor locale cu cele parlamentare, prin extinderea mandatelor autorităților locale, este o decizie gravă și inacceptabilă a actualei puteri; legea nu ar fi trebuit votată și oricum ar trebui retrasă. Argumentul principal (nu unic) pentru această afirmație este că o modificare de acest fel, făcută pentru ceea ce puterea percepe a fi interesul ei imediat și partizan, duce la crearea unui precedent. De fapt, la întărirea lui, pentru că el deja există. Puteri succesive vor dori același lucru: schimbarea unilaterală și pe ultima sută de metri a legislației electorale. Asta va duce la volatilitate; adică la lipsa unor reguli stabile, acceptate, predictibile pentru desfășurarea alegerilor.
De ce ar fi așa ceva de nedorit? Pentru că procesul electoral democratic nu se reduce la vot, altfel n-ar mai avea nicio noimă. Menirea alegerilor este să legitimeze o putere și un program politic, prin urmare electorii au dreptul la mai mult decât un vot: au dreptul să vadă o legătură clară, naturală și puternică între votul lor și rezultatul lui, inclusiv direcția politică adoptată de stat după alegeri. Orice lucru care afectează această legătură, în fiecare din cele 3 atribute ale ei, reprezintă ceva inacceptabil. Iar volatilitatea legilor electorale afectează claritatea legăturii, pentru că durează până când alegătorul mediu vede relația dintre vot și rezultatul lui conform sistemului electoral – de obicei, înțelegerea asta vine pe baza experienței. De asemenea, mai e afectată puterea legăturii, pentru că schimbarea permanentă a legilor electorale dă publicului senzația că rezultatul alegerilor a fost determinat mai puțin de vot, cât de schimbarea electorală respectivă. Senzație uneori îndreptățită, cel puțin în parte.
Am mai scris despre asta. Curtea Constituțională urmează astăzi să se pronunțe asupra constituționalității legii care prevede comasarea. Am mai scris și despre modul de funcționare al acestei instituții:
1. Curtea Constituţională trebuie să fie oarbă în exercitarea rolului de protejare a Constituţiei.
2. Curtea Constituţionale trebuie să fie permanent şi extraordinar de atentă să nu îşi folosească puterile pentru nimic altceva.
Se vorbește des despre Curte ca instituție sau despre decizii ”politizate” pe care le-ar lua judecătorii de acolo. În general, însă, comentatorii definesc expresia asta după tipicul ”decizia Curții e politizată pentru că eu nu o consider bună; consider că a fost dată pentru partidul căruia îi sunt împotrivă etc.” Definiția asta ignoră rolul Curții și este, în mod ironic, contradictorie. O decizie politică este, prin definițe, o decizie pe care cel sau cei care o iau o consideră oportună; și nu au nevoie de altceva pentru a avea dreptul s-o ia. Curtea Constituțională, însă, la fel ca orice altă Curte, nu are dreptul să ia deciziile pe temeiuri de oportunitate, ci strict pe temeiuri de lege. Cei 9 judecători ar putea avea o opinie foarte puternică și foarte bine argumentată că această lege e una proastă. De fapt, sper să aibă, așa o consider și eu! Însă ei își pot urmări aceste opinii doar în exact aceeași măsură în care pot să o fac și eu și ceilalți cetățeni ai României: de la exprimarea lor publică și până la vot. În calitatea lor de judecători, trebuie să lase opiniile personale la o parte; Curtea nu are voie să ia decizii politice, cu alte cuvinte nu are dreptul să ia decizii pe temeiul că judecătorii le consideră oportune, indiferent de tăria argumentelor, indiferent cine altcineva le mai consideră astfel. Apărarea legii fundamentale este singurul temei care le poate îndreptăți deciziile; prin urmare, când vine vorba de o lege, singurul motiv pentru care judecătorii i se pot opune e că ar încălca Constituția.
Or, în ce privește comasarea alegerilor, nu găsesc un singur pasaj în textul legii fundamentale care ar putea să fie încălcat de textul ei. Constituția nu specifică durata mandatului autorităților locale; prin urmare acest lucru poate fi stabilit, și modificat, de legislativ așa cum consideră oportun (cu alte cuvinte, e o decizie politică a parlamentului). Dacă durata unui mandat este prelungită în mod nerezonabil atunci se poate argumenta că se încalcă pasajul constituțional privind caracaterul ales al administrației locale. Dar prelungirea cu șase luni a unui mandat nu poate intra în această categorie…
Nu știu exact conținutul contestației depuse; poate sunt alte argumente, de formă, care să fie valide. Cel de fond însă, nu e valid. Din nefericire, Curtea Constituțională a dezamăgit mult prea des, a ignorat mult prea des rolul de gardian al Constituției și a luat decizii politice, decizii pentru care a adus argumente de oportunitate. De cele mai multe ori, deciziile astea nu au fost neapărat, în intenție cel puțin, o încercare a Curții de a câștiga mai multă putere; de cele mai multe ori speculez că la baza lor a stat chiar un fel de lașitate, o încercare de a lua decizii care să supere pe cât mai puțini din actorii politici, în principal. Tot din nefericire, citesc extrem de rar comentarii privind deciziile Curții care să țină cont de asta. Cum spuneam mai sus, de obicei Curtea e criticată pentru ”decizii politice” cu argumentul că decizia nu este în acord cu politica pe care comentatorul cu pricina o susține.
În ce mă privește, politica pe care o susțin e că legea privind comasarea alegerilor este o greșeală gravă și trebuie retrasă. Dar asta nu înseamnă că voi cere judecătorilor să blocheze legea, adică să ia o decizie politică fără temei constituțional. Cei care au aceeași opinie despre oportunitatea legii ar trebui să ceară decizii politice instituțiilor care au acest drept, și anume parlamentului. Nu doar legea trebuie retrasă, ci și precendentul trebuie oprit modificând și Constituția: orice modificare de substanță a legilor electorale nu poate intra în vigoare decât după următoarele alegeri generale sau referendum național desfășurate pe legea veche.
Iată ce povestește unul dintre participanții la dialogul de luni:
“(…) exista un caz la brasov, cand 112 a trimis o ambulanta privata la un caz grav. din lipsa de echipament, medicul acesteia, a chemat o ambulanta smurd. intarzierea a fost fatala bolnavului…”
ice kube
Cazul merită o explicație. Ambulanțele private au voie să primească și să deconteze la stat urgențe minore. Urgențele majore, în schimb, nu pot fi decontate la stat, acestea sunt ”destinate” doar ambulanței și SMURD. Urmarea? În teorie, ambulanțele private s-ar putea ocupa și de astfel de urgențe. În practică, însă, cu greu și-ar putea acoperi măcar cheltuielile pentru așa ceva. De vreme ce nu sunt decontate astfel de servicii, alternativa ar fi să ceară bani direct pentru intervenții. Și, atunci când e posibil, acest lucru e șocant, după cum puteți citi în exemplul pomenit aici. E șocant nu doar pentru că există falsa senzație că serviciul public e gratis, ci și pentru că pierderea inevitabilă de timp cu plata agravează situația. Prin urmare, e de înțeles de ce ambulanțele private nu sunt echipate sau pregătite pentru urgențe majore. De unde și cazuri cum e cel de mai sus. De vreme ce e al doilea de care aflu întâmplător în câteva zile, pot presupune că nu sunt deloc izolate. Sigur, aici e posibil ca ambulanța să fi fost chemată din greșeală; dar e posibil și să fi fost chemată, la fel ca în cazul celălalt, pentru că altele nu erau disponibile. Din păcate, doar cele indisponibile aveau echipamentul necesar.
Or, asta voia să schimbe proiectul de Lege a Sănătății în ce privește medicina de urgență. Voia ca și alți furnizori de servicii de urgență majoră, nu neapărat privați, să poată fi plătiți de la bugetul de stat. Cu alte cuvinte, practic, să poată funcționa. Dacă ar fi fost în vigoare, poate că ambulanța aia privată ar fi avut echipament și pregătire necesară pentru intervenție, și pacientul ar fi supraviețuit. Sigur? Nu, n-am cum să știu. Posibil? Cu siguranță că da.
Dar, dacă nu știu ce s-ar fi întâmplat în cazul respectiv dacă proiectul de Lege a Sănătății ar fi fost în vigoare, știu foarte bine ce prevedea acest proiect, și ce nu prevedea.
E un nou caz în care constat că în dezbaterea publică lucrurile stau anapoda. Consensul general între comentatori pare să fie următorul: manifestațiile împotriva legii sănătății, pro-SMURD, pro-Arafat au fost frumoase, corecte, principiale etc. în schimb e un lucru urât faptul că partidele de opoziție vor să se folosească de ele pentru scopurile lor proprii, că e ceva rău și rușinos să organizeze ei manifestații. Or, aș zice că lucrurile stau exact invers.
Opoziția trebuie să facă… opoziție. E un rol esențial al acestor partide acela de a prelua nemulțumirea publică, de a fi purtătorii ei de cuvânt, de a o capitaliza în sprijin politic, eventual pentru următoarele alegeri. Este modul în care un sistem democratic funcționează, și aici și aiurea. Nu înțeleg pe ce temei ar trebui să procedeze altfel. Există oameni nemulțumiți sau chiar revoltați de actuala putere, au destule temeiuri pentru asta (nu că ar trebui să dea socoteală pentru opiniile lor cuiva, oricum). Nu înțeleg de ce acești oameni ar trebui să se abțină să își arate și să-și susțină părerea despre guvernare; sau, dacă consideră că au o alternativă politică mai bună, ar trebui să fie rușinați să și-o exprime, de la manifestare publică (non-violentă) și până la – și mai ales – la vot. E legitim și e cât se poate de normal și principial.
Ce mi se pare complet anormal este celălalt tip de manifestare, să mărșăluiești sub afișe care vor “salvarea” SMURD, protestează împotriva desființării sau a privatizării serviciului. E un fals; mai mult, aș fi putut înțelege că în primele zile a fost o eroare făcută cu bună-credință, însă mi-e foarte greu să cred același lucru acum, deci e un fals făcut cu rea-credință. Or, cum poate fi corect, frumos, principial să susții public o minciună?
Trebuie să notez din nou cât de rău stă presa română la raportul informație/zgomot. Să vedem: începe o dispută în spațiul public apropo de noua lege a sănătății, dispută în care sunt implicate nume proeminente. Disputa se transformă apoi în scandal. Scandalul în sine stă cel mai bine la capitolul acoperire mediatică, poți citi o mulțime de opinii pro și contra protagoniștilor, tot felul de scenarii… Însă trebuie să cauți serios ca să afli informația esențială: CE anume este în dispută, exact? În cazul cel mai bun, atunci când se ajunge la o discuție pe fond, tot nu aflăm direct subiectul disputei, ci mai degrabă interpretarea pe care unul sau altul o dă acestuia.
Subiectul în speță este o prevedere din noua lege, care permite ca la urgențele majore să aibă voie să intervină nu doar serviciul de Ambulanță și SMURD (cum era până acum), ci orice alt furnizor de servicii de acest tip. Pare o modificare mică pentru un scandal atât de mare! Și nu sunt sigur că e unul din cazurile de aparență care înșeală. Se vorbește despre ”privatizarea urgenței” sau ”privatizarea/desființarea SMURD”, dar modificarea e departe de a fi așa ceva! Nici măcar dereglementare nu este. Statul continuă să controleze foarte bine sistemul, furnizorii trebuie să fie omologați de MS, serviciile de urgență sunt achitate de stat, coordonarea urgenței (112) o face tot statul… Mai mult, nici nu e o modificare radicală față de situația actuală: din câte înțeleg, există și funcționează deja un astfel de sistem, doar pentru urgențele minore.
Am citit argumentele aduse de unul din autori (dr. Vlădescu), respectiv de principalul adversar al legii. Nu le-am găsit foarte convingătoare. Există însă un argument masiv în favoarea legii combătute cu atâta înverșunare de dl Arafat. Este vorba de dl Arafat însuși, de treaba extraordinar de bună pe care a făcut-o cu SMURD-ul.
E o ironie stranie ce bine s-ar potrivi argumentele aduse acum împotriva deschiderii sistemului de stat către alți furnizori de servicii de urgență, exact eforturilor inițiale ale doctorului. Unul din motivele pentru care actualul serviciu de urgență (și societatea românească) îi datorează atât de mult doctorului Arafat este că SMURD reprezintă în mare măsură o realizare personală. Nu, inițial cel puțin (!) nu a apărut și activat în cadrul sistemului de stat, ci tocmai în exteriorul și adesea împotriva acestuia, a serviciului de ambulanță. A fost acolo o competiție pe care serviciul pus la punct de dl Arafat a câștigat-o categoric, odată cu locul în sistem. Or, în condițiile legii actuale, ce făcea ”arafatul” în Tg Mureș, la începutul anilor ’90 n-ar fi putut niciodată să evolueze în ceva mai mult decât inițiativa personală, privată (dacă vreți) și punctuală a unui ”fanatic”. Atât și nimic mai mult.
Chiar și în condițiile dezbaterii de la noi, atât de polarizată și superficială cum este adesea, foarte, foarte puțini oameni se găsesc să conteste faptul că SMURD-ul dlui Arafat este un succes. Chiar și de la promotorii și susținătorii legii nu am auzit altceva. Din nou, în mod straniu, Dl Arafat este cel care îi pune sub semnul întrebării acest statut, cel puțin la modul implicit. Altfel nu văd de ce s-ar teme de fuga specialiștilor SMURD la noii furnizori de servicii medicale de urgență. Personal nu sunt de acord cu multe din criticile aduse la ceea ce e numit cu expresii gen ”logica comercială”, ”urmărirea profitului” ș.a. ; dar în acest caz nu e nici măcar vorba de așa ceva. Repet, SMURD e un succes, e un serviciu bine pus la punct, bine condus, care se bucură de un binemeritat și substanțial suport din partea populației, atât indirect, prin instituțiile de stat, cât și direct, prin donarea celor 2% către Fundația SMURD. Și atunci, de ce, de ce ar pleca un specialist către concurență, una mai slabă, mai prost condusă, mai puțin sprijinită? Asta n-ar mai ține de logica, ci de ilogica economică! A, da, este posibil ca pe anumite nișe, în anumite zone sau privințe, SMURD-ul să fie vulnerabil la concurență; acolo atragerea de specialiști ar putea într-adevăr urma o logică economică, …așa cum ar urma și o logică a interesului public.
Iar succesul SMURD ar putea să scadă nu doar în anumite nișe, zone sau privințe, ci și în timp. Dl Arafat l-a condus atât de bine, dar doctorul tocmai a demisionat din poziția de subsecretar de stat, și a fost înlocuit de acolo. Putem presupune, de dragul argumentului, că serviciul de urgență va fi condus mai prost și va involua. În schimb, dl Arafat ar putea să-și folosească experiența, competența și prestigiul punând la punct un serviciu de urgență propriu. Unul de unde n-ar putea fi dat afară în modul și pe genul de considerente pentru care a pierdut poziția de subsecretar de stat. Unul în care ar putea să exceleze, inclusiv din punctul de vedere, disprețuit dar indispensabil, al ”logicii economice”, dar mai ales din punct de vedere profesional. E ultima ironie faptul că legea actuală, pe care o apără cu atâta înverșunare, este cea care îl oprește.
Am remarcat și eu viteza cu care Mircea Geoană a ajuns din erou, țintă de atacuri; din ”președinte moral”, trădător sau individ bun de trimis la spitalul de nebuni. Nu e surprinzător: partidul s-a rotit, oamenii s-au rotit, presa de partid s-a rotit. Nimic din ce n-am mai văzut până acum. Dar există altă atitudine față de fostul președinte PSD, și e mult mai răspândită, indiferent de modul în care îl privesc, cu ură sau cu simpatie, indiferent dacă sentimentul e vechi sau nou descoperit. E neîncrederea exprimată în viitorul său politic; exprimată fie cu batjocură, fie cu condescendență. Mircea Geoană e terminat dar nu-și dă seama de asta, e istorie, e un mort viu al politicii, cum îl numește Mirel Palada aka Turambar.
Ei bine, eu n-aș fi atât de sigur. Contestarea revocării din fruntea Senatului la Curtea Constituțională este tratată în același ton: e doar o pierdere de vreme, fără sens, fără șanse de succes. E un verdict pripit. Nu pot pronostica ce vor zice judecătorii, dar argumentele juridice, cel puțin, sunt de partea dlui Geoană. La fel, ”Platforma de la Dăbuleni” stârnește un zâmbet ironic și compătimitor sau o grimasă de dispreț și batjocură – ambele în aceeași idee: n-are nicio șansă, e ridicolă (auzi acolo, ”Dăbuleni” !). Dar și aici cred că oamenii, adversari sau prieteni, se grăbesc să-l vadă pe dl Geoană îngropat. Alegerile din 2012 sunt departe de a fi o afacere încheiată; țelul USL va fi obținerea numărului magic de 50%+1 din parlamentari, prin care să oprească și să inverseze intenția președintelui Băsescu de a le băga un premier agreat de el pe gât – așa cum a făcut până acum în trei rânduri. Câțiva senatori și deputați ”de Dăbuleni” și de aiurea, ar putea fi exact cei care țin majoritatea asta în balanță. Iar dacă o vor înclina pentru președinte, orice va fi obținut dl Geoană în schimb, va fi într-o situație mult mai bună decât rivalul său, ”liderul opoziției unite”. Chiar presupunând că opoziția va rămâne unită și că dl Ponta va rămâne lider acolo.
Bun, reacția aceasta de neîncredere generală e un obstacol în calea proiectelor dlui Geoană; dar nu e unul care să nu poată fi depășit. Nici inamicii politici nu îl pot opri, din contră, atitudinea asta ”nu există viață politică (de opoziție) în afara USL” este cea naivă. Nu, dl Geoană are un adversar redutabil în calea unui viitor politic de succes: dl Geoană însuși. Și nu mă refer la clișeul poreclei date de Ion Iliescu, chit că dl Geoană are momentele lui de …candoare, ca să folosesc termenul drag lui Andrei Pleșu. Altul este defectul care îi poate pune piedică. L-am descris prima oară într-un articol din 2007, când am explicat ”Cum ajunge revoluţia binelui o fugă circulară” . Ca să înțelegeți contextul articolului: PSD, sub conducerea dlui Geoană, tocmai pierduse la vot o moțiune de cenzură împotriva guvernului Tăriceanu, sabotat din interior, cu argumentul ”democrației”, de aceeași oameni care acum îl execută pe fostul lider pentru faptul că le e antipatic, în frunte cu Ion Iliescu. Eșecul acesta, combinat cu gafa suspendării din 2007, a obligat PSD să fie ”puterea din umbră” până în 2008, și apoi partener junior la guvernarea Boc, în 2009. A fost, fără îndoială, un element important care a contribuit la eșecul dlui Geoană din 2009.
E un război pe faţă acolo, un război pe care Mircea Geoană nu-l mai poate ascunde (s-a umplut de penibil când a încercat s-o facă), şi a cărui ascundere, şi aşa, nu-i mai poate servi la nimic. Nu mai e şansă de pupat piata endependenţii; e care pe care. Cei vizaţi de afirmaţiile tranşante ale liderului PSD sunt oricum inamicii săi politici, pe cât se poate spune la momentul acesta, implacabili. Nu sunt deloc nişte domnişoare de pension jignite de o acuzaţie pripită, care caută acum scuze. Sunt adversarii aprigi, care caută demult să-l debarce pe dl Geoană. Şi nu se vor opri până n-o vor face, sau nu vor fi opriţi ei înşişi. Cu o expresie frumoasă a cărei sursă îmi scapă, situaţia din PSD poate fi descrisă aşa “de-acu’ înainte, barda.” Or, lucrul cel mai prost care ţi se poate întâmpla când vrei s-apuci barda este să vadă lumea că-ţi tremură mâna.
Iar problema inconsecvenţei e generalizată. Dl Geoană ar putea descoperi că tacticile sale chiar au succes, dacă s-ar ţine de ele. Dar nu se ţine. Planurile sale s-ar putea dovedi strălucite sau măcar folositoare, dacă ar avea tăria şi inteligenţa să le ducă la bun sfârşit. Dar nu are. Le schimbă atât de rapid încât n-are timp nici măcar să câştige adepţi pentru ele, în partid sau aiurea. E în situaţia cuiva care, prins într-un laţ, fuge extrem de iute dar complet bezmetic în cerc. Dacă ar încerca să scape într-un singur loc atunci ar avea o şansă, cu condiţia să insiste acolo îndeajuns. În loc de asta, încearcă toate scăpările posibile, dar mult prea slab şi superficial ca să aibă vreo şansă să iasă pe oricare din ele.
Eu sunt convins că poziţia liderului PSD nu era deloc disperată la începutul acestui episod; cred că a muncit cu greu el însuşi să devină astfel. Căci, odată ce ai spus lucrurilor pe nume despre “cuibul de viespi” stârnit de planul respectiv, e o gafă ridicolă să dai înapoi şi să spui că de fapt te refereai la “interese de afaceri” şi nu, aşa cum e cât se poate de clar, (inclusiv) la propriul partid. Nu te împaci cu cei pe care interviul i-a stârnit, în schimb pierzi susţinerea celor care ar fi putut să aprobe o astfel de linie dură. Ori adopţi o atitudine combativă şi fără concesii cu adversarii interni şi cu subiectul moţiunii, ori adopţi o cale de compromis şi de împăcare. Se poate discuta care dintre căi e mai bună şi ar trebui adoptată; dar e indiscutabil că cea mai proastă cale e să le adopţi simultan pe amândouă.
La fel, indiferent de viitorul formal al moţiunii de cenzură, aceasta a înregistrat deja un eşec în planul în care ar fi contat, cel mediatic. Pur şi simplu din direcţia dlui Geoană au venit şi continuă să vină luări de poziţie incompatibile între ele. Am aflat că nu se va negocia dar că trebuie să se negocieze, că se depune sigur dar s-ar putea să nu fie depusă, că dl Geoană cere postul de premier pentru el dar e de acord că e la mâna preşedintelui inclusiv în ce priveşte anticipatele, că ar accepta să intre în guvernul Tăriceanu, că ar accepta condiţionat să susţină unul PD. Dacă s-ar concentra pe una din aceste opţiuni atunci ar avea o şansă să câştige ceva. În loc de asta le susţine pe toate şi e din ce în ce mai pierdut.
Dl Geoană rămâne egal cu sine însuși, consecvent în inconsecvență, cum comenta șugubăț cineva la acel articol. Și acum, e aceeași fugă circulară, aceeași inconsistență. Vrea să rămână șef la Senat? Dl Geoană a luptat, a protestat acolo, apoi a atacat revocarea la Curtea Constituțională. După care a spus că va pleca oricum, și dacă i se va da dreptate. Ce să înțelegi de aici? Ce urmărește exact? Sau cu platforma aceea, de exemplu? Dl Geoană însuși a emis, aproape concomitent, vreo trei idei mutual exclusive: ar vrea să facă o mișcare politică, ar vrea să rămână în zona publică, dar nu politică și plus de asta crede că mai are un viitor în PSD. Da, chiar și acum! Dl Geoană a atacat excluderea în instanțele civile – șanse minime, și asta chiar e o acțiune fără rost: dacă instanța va decide că PSD nu și-a respectat statutul când l-a exclus, partidul îl va exclude din nou. Mai rău, dl Geoană a anunțat că va lupta împotriva excluderii și la congresul PSD viitor! Sfântă naivitate! Cum crede că va putea lua cuvântul, nu, cum crede că va intra efectiv la lucrările congresului? Înfășurat în covoare, precum Cleopatra? Mai mult, ce să înțeleagă eventualii săi sprijinitori? Să iasă din PSD, și să se pomenească apoi că liderul lor e reprimit? Repet, dl Geoană ar putea aduna destui adepți în jurul lui pentru orice proiect politic, dacă s-ar ține de unul, nu de trei care se bat cap în cap…
|
|
E tentant, cu siguranță, să tratezi subiectul re-suspendării președintelui în cheie amuzantă: dl Ponta a descoperit în sfârșit o cale de a se debarasa de Mircea Geoană: îl trimite la Cotroceni. E tentant să îl tratezi în ideea de istorie care se repetă. Cu siguranță că sunt multe în comun între cele două episoade. De exemplu, frivolitatea acuzațiilor, care face totul să fie un fel de farsă ieftină. Vă reamintesc că ”rechizitoriul” întocmit în 2007 de Comisia parlamentară condusă de Dan Voiculescu incrimina drept neconstituționale declarațiile președintelui, care aveau zice-se efectul de a ”timora” diverse instituții, de pildă guvernul; punct de vedere susținut de PNL și PSD. Apoi, în 2009, candidații susținuți de aceste partide i-au reproșat președintelui Băsescu situația țării, in toto. Cineva s-ar putea întreba cum poate un președinte să fie (făcut) responsabil de situația economică, socială, financiară etc. a țării și în același timp să nu aibă dreptul măcar să deschidă gura pe subiectele astea? Natura acuzațiilor rămâne, se pare, neschimbată; totul pleacă de la declarația președintelui:
”Indiferent care este rezultatul la Curtea Constitutionala (al contestarii deciziei de inghetare a pensiilor si salariilor la stat in 2012 – n.red.), bani nu exista. Daca ar exista, s-ar plati.”
Înțeleg că declarația ar încălca Constituția, nu văd deloc cum. E o afirmație, exprimarea unui fapt. Ar fi constituțional chiar dacă faptul n-ar fi conform cu realitatea, și afirmația ar fi minciuna cea mai sfruntată (altfel ar trebui să declarăm toată clasa politică neconstituțională) – dar nu e cazul. Mi-ar plăcea să trăim într-o lume în care să poată curge cu prosperitate la decizia unei instanțe de judecată. Am și recomandat judecătorilor să facă asta, anul trecut; dar era, evident, la modul ironic. Dacă asta e credința liderilor opoziției, că președintele încearcă să oprească Curtea Constituțională să atingă bugetul cu bagheta magică și să creeze acolo venituri, atunci nu pot decât să remarc că ”imaturitate” e departe de a descrie nivelul lor de înțelegere.
E o repetare a istoriei din 2007 pentru că e la fel de iresponsabilă. Atunci iresponsabilitatea a fost la nivel de precedente instituționale, în special ideea că, dacă o instituție poate lua o decizie, în sensul că nu există o cale formală prin care să fie împiedicată, atunci decizia respectivă e îndreptățită. Am avut ultimul exemplu în cazul adoptării legii pensiilor de vreo 80-90 de deputați, numărați a fi 170.
De data asta se adaugă un alt motiv pentru care suspendarea asta ar fi iresponsabilă. De fapt, a existat și data trecută, doar că a trecut aproape nevăzut: scăderea ratingurilor economice ale țării noastre nu a început odată cu criza economică mondială, în 2008. Nu, primul semn negativ a fost fix în 2007, odată cu declanșarea procedurii de suspendare. Vă mai amintiți? Recitiți ”Standard Lies and Poor Excuses”, articolul pe care l-am scris atunci și în care am spus ce anume fusese scăzut, și mai ales de ce. Mediul de afaceri nu iubește absolut deloc incertitudinea politică; situația în care nu mai poate anticipa ce fel de decizii se vor lua și cum îl va afecta; exact asta a fost taxat în 2007. Bun, acum vin diferențele. Sigur, pe atunci decizia ”Standard and Poors” a fost considerată mai degrabă în aspectul de publicitate politică negativă, decât ca impact economic. Restul lumii, și mai ales România, era în plin avânt economic. De data asta, însă, o reducere similară a ratingului de țară – refăcut, cu chiu cu vai, în ultima vreme – ar avea consecințe extrem de grave. Din fericire, e o diferență: șansele suspendării sunt mult mai mici de data asta, nu se vede o majoritate în parlament care să o suporte. Din păcate, s-ar putea ca asta să nu fie îndeajuns. Într-o situație economică mondială cum e cea în care ne aflăm, simplul fapt că partidele de opoziție, care ar putea ajunge în mai puțin de un an la putere, consideră neconstituțională o încercare (nu, o declarație) împotriva creșterii cheltuielilor bugetare riscă să crească incertitudinea față de viitorul economic al țării, să scadă ratingurile, și să ne ardă rău la portofel pe toți.
În aceste condiții, fac un apel cât se poate de serios pentru dnii Ponta și Antonescu, să adopte alt pretext pentru suspendare. De vreme ce, oricum, e o farsă, pot alege absolut orice: să-l suspende pentru că timorează opoziția, sau pentru că nu se are bine cu fostul suveran, sau pentru hăhăitul ăla, orice. Doar să lase subiectele economice în pace.
