Gândiţi-vă la cazul în care trebuie analizată situaţia dintr-o partidă de şah şi trebuie prevăzută evoluţia ei. Un amator ar putea analiza şi prevedea mutările imediate şi rezonabile ale jucătorilor, amatori ca şi el. Un şahist mai cu experienţă ar analiza în profunzime, şi ar restrânge numărul de variante de joc bune pe care le-ar juca un expert. Un mare maestru ar putea să prevadă combinaţia aceea unică şi extraordinară care ar putea să ducă la victoria unuia dintre jucători, dacă ar fi şi acesta îndeajuns de maestru ca s-o descopere. Cu alte cuvinte, ca să poată să-şi facă cum trebuie treaba, nivelul analistului trebuie să fie cel puţin egal cu cel al jucătorilor. Pe măsură ce acest nivel creşte, creşte şi acurateţea analizei.

Doar că această regulă, această progresie suferă o excepţie semnificativă: nu e îndeajuns să fii maestru, trebuie să fii un geniu paranormal ca să poţi să prevezi evoluţia unei partide atunci când jucătorii fac permanent gafe de neconceput pentru cel mai novice amator de şah. Există ceva chiar mai dificil de prevăzut decât o combinaţie cu care un jucător îşi învinge adversarul după 17 mutări: greşeala uluitoare care-l face să piardă imediat. Dar şi situaţia asta e relativ simplă pentru analist, faţă de cea în care, după o astfel de greşeală adversarul are tendinţa să răspundă cu una la fel de mare.

Asta e problema cu analiza politică din România. E extrem de greu să anticipezi evoluţiile fie şi pe termen mediu, de exemplu un ciclu electoral, pentru că actorii se întrec, nu în mutări inspirate cât în gafe care mai de care mai neaşteptate. Se comportă ca şi cum ţelul ar fi să se ducă pe sine într-o situaţie politică cât mai ingrată, doar ca să vadă dacă adversarii sunt capabili să ajungă într-una şi mai şi. În această situaţie nu e de mirare că un om politic aflat într-o criză de relativă raţionalitate poate să pară un geniu; nu e de mirare că o decizie politică normală după cel mai sumar calcul poate să pară o lovitură de maestru.

Exemple sunt destule, dar parcă niciunul nu e mai clar decât partida purtată la alegerile trecute. Să-mi scuzaţi stilul retoric, gen Chicoş-Rostogan: vă întreb, care era cea mai mare primejdie la adresa candidaturii dlui Băsescu? Nu-i aşa că era să confirme acuzaţiile care-i erau aduse de ani de zile? Să fie generatorul de crize? Să fie factorul de instabilitate? Să fie cel izolat pe scena politică, omul cu care nu se poate discuta, piedica în calea unei guvernări majoritare? Şi atunci, dacă eşti partidul prezidenţial şi ştii din vreme că guvernul tău riscă să piardă majoritatea parlamentară, ce anume trebuie să faci? Repet scuzele, întrebările poate vă par retorice vouă, dar loazelor de la conducerea PD-L răspunsul pare să le fi scăpat. Ideea, proiectul Johannis a părut o lovitură de maestru, dar ar fi fost imposibil dacă PD-L ar fi creat rapid o majoritate în jurul unui guvern, după plecarea celor de la PSD. N-au făcut-o, şi candidatul lor a fost pus în situaţia să confirme în campanie toate acuzaţiile de mai sus, adică să participe la campania împotriva lui însuşi. În faţa unei majorităţi stabile şi a unui proiect politic bine conturat, preşedintele în exerciţiu nu a avut decât câteva replici vechi, uzate şi neconvingătoare. Ar fi pierdut cu siguranţă partida, dacă adversarii l-ar fi lăsat s-o facă.

Nu l-au lăsat. Care era cea mai mare primejdie la adresa candidaturii dlui Geoană? Sau, altfel, cum anume ar fi putut fi salvată candidatura dlui Băsescu? Cum ar fi putut să aibă un impact retorica aia leşinată despre mogulii care controlează statul şi politicienii, inclusiv pe contra-candidatul lui? Păi, probabil, doar dacă dl Geoană ar fi făcut gafa incredibilă de a fi văzut, în toiul nopţii, strecurându-se în casa unui astfel de “mogul”. Doar dacă ar fi făcut-o cu câteva zile înainte de unica dezbatere televizată. A, şi fără să aibă explicaţii convingătoare pentru asta. Combinaţia unică şi extraordinară care l-ar fi făcut să piardă imediat.

În aceste condiţii, e pe undeva natural ca printre observatorii acestei scene politice să apară periodic ideea unor planuri obscure, gambituri ciudate din care ar face parte astfel de decizii: PDSR ar fi lăsat CDR să câştige în 1996, PD-L ar fi pierdut intenţionat primăria Capitalei, la diverse competiţii politice s-ar face blaturi etc. N-am crezut şi nu cred astfel de scenarii: nu căutaţi alte explicaţii unor situaţii pe care prostia, incompetenţa, orbirea actorilor politici le explică la fel de bine.

Două observaţii de final. Ar putea părea inutilă o astfel de analiză, din prisma interesului public. În fond, de ce ar trebui să ne îngrijoreze pe noi cum se face politica de partid? Partidele sunt organizaţii private, evoluţiile lor interne îi privesc şi afectează pe membrii lor. E adevărat, dar aceeaşi oameni care iau decizii în calitate de lideri de partid iau decizii şi în calitate de demnitari ai statului. Aceiaşi oameni care fac planuri pentru formaţiunile lor politice sunt în situaţia de a face planuri pentru administrarea ţării. A doua observaţie e că abia acum apuc să pun “pe hârtie” articolul acesta, pe care îl aveam în plan de ceva vreme – însă acum e un moment foarte potrivit. Ce exemplu mai bun pentru teza lui decât faptul că în dezbaterea serioasă a acestor politicieni au apărut subiecte gen atacuri psihice şi flăcări violete şi alte imbecilităţi asemănătoare?…

CCR a decis că voturile nule trebuie renumărate. Nu că aş avea vreo problemă cu o renumărare a unor voturi, cum spuneam, orice lămurire suplimentară privind rezultatul acestor alegeri este bine-venită. De asemenea, nu sunt dezamăgit nici pentru că aş crede că renumărarea asta poate schimba rezultatul alegerilor, ţinând cont de circumstanţe aşa ceva e practic imposibil. Sunt dezamăgit apropo de motivele pe care (nu) le văd, şi pe care le bănuiesc pentru decizia judecătorilor constituţionali.

Un pic de statistică. Sunt ~138.000 de voturi nule, circa 1,30% din total voturilor date; e consistent cu valorile de la alegerile prezidenţiale trecute. De exemplu, la alegerile din 2004 procentul a fost 1,02%. Cu cât mai mulţi alegători au considerat că nu au o opţiune reală şi votul a fost preponderent negativ, cu atât proporţia de voturi nule a fost mai mare: au fost mai mulţi oameni care au participat la alegeri şi au votat pe amândoi candidaţii sau pe niciunul sau pe Bugs Bunny, sau au scris vreo înjurătură pe buletin. În schimb atunci când electoratul a dat mai degrabă un vot pozitiv pentru unul sau celălalt dintre candidaţi, numărul celor anulate a fost mai mic. La extreme sunt alegerile din 1996 când au fost circa 0,85% voturi anulate, şi cele de patru ani mai târziu, când ~1,5% din cei care au venit la vot au anulat votul mai degrabă decât să opteze pentru unul dintre dnii Vadim sau Iliescu. Ţinând cont de aceste date, nu văd niciun motiv să cred că de data asta au fost anulate în mod masiv voturi care ar fi trebuit date unui candidat. De altfel, nici nu ştiu cum s-ar fi putut face aşa ceva.

Îmi pare rău că văd presa propagând tot felul de scenarii aiuristice care nu au nicio acoperire în fapt sau măcar la nivel logic (cel cu STS-ul care ar fi ajutat numărătoarea paralelă a PD-L e un bun exemplu); toate astea în dauna informării publicului. Sunt curios câtă lume ştie cum se desfăşoară numărătoarea asta: există un Birou Electoral în fiecare secţie de votare, unde sunt reprezentate toate partidele. Membrii acestui birou fac numărătoarea voturilor din secţie stabilind inclusiv ce voturi trebuie anulate. Birourile de circumscripţie şi cel central nu fac decât să centralizeze apoi aceste date, cu alte cuvinte să adune valorile din fiecare secţie, respectiv din fiecare circumscripţie, şi să facă procesele verbale cu aceste sume. Prin urmare, în mod absolut natural şi logic, conform legii electorale renumărarea voturilor, inclusiv a celor nule, nu se face la nivel de circumscripţie sau de ţară; decizia de renumărare este luată de birourile de secţie, pentru voturile secţiei. Doar dacă biroul refuză să decidă asta atunci cel care face cererea poate să depună mai departe o contestaţie la biroul de circumscripţie şi apoi la cel central, care să dispună renumărarea voturilor din secţie. Din câte ştiu au existat astfel de contestaţii la nivelul unei/unor secţii din sectorul 4, în urmă căreia au fost acordate înca 10 voturi dlui Geoană şi 4 dlui Băsescu. Despre alte contestaţii nu ştiu.

Şi atunci, mă întreb, pe ce bază legală şi faptică ia CCR această decizie? Care sunt temeiurile ei?

Mă tem că asistăm iarăşi la genul de decizie dezamăgitoare pe care judecătorii constituţionali o iau în ideea de a mulţumi toate părţile, şi în acest fel de a “da bine” la public. Păcat.

COMPLETARE: Dacă e totuşi un lucru bun în decizia Curţii Constituţionale este faptul că a demonstrat frivolitatea cererilor PSD. În declaraţiile acestora, renumărarea voturilor nule a devenit dintr-o “victorie a adevarului” (Liviu Dragnea) într-o “perdea de fum” (Bogdan Niculescu-Duvăz), doar pentru că ironia hazardului a făcut ca dl Băsescu să fie cel avantajat de numărătoare.

Am participat ieri la o masă rotundă organizată de Centrul pentru Jurnalism Independent, Hotnews şi Fundaţia Konrad Adenauer, o dezbatere în concluzia programului “Informare şi derapaj în campania electorală”, program care a constat altfel într-un set de articole publicate de Hotnews, monitorizând modul în care presa a reflectat campania. Despre această masă rotundă puteţi citi relatarea Mediafax; după cum vedeţi, oricât am încercat să-mi dreg vocea, am rămas mai degrabă un spectator tăcut.

Am ajuns totuşi să vorbesc, între altele, despre vestitul “filmuleţ” în care Traian Băsescu apare la un miting din 2004 dând un pumn unui copil. Aş fi vrut să spun, apropo de asta, că el s-a dovedit o armă de campanie extraordinar de eficientă. Că a reuşit să pună un competitor într-o serioasă dificultate, că a reuşit să monopolizeze aproape dezbaterea publică vreme de câteva zile bune. Că, dincolo de greşelile şi excesele celor care au folosit-o, şi care probabil că s-au întors până la urmă în favoarea “victimei” politice, potenţialul acestui mod de a face o campanie politică a fost demonstrat cu vârf şi îndesat. Ţinând cont de asta – aş mai fi vrut să spun – ar trebui să nu “uităm” acest incident, să-l lăsăm în urmă odată cu campania asta mizerabilă din punctul de vedere al comportamentului presei. Ar trebui să fie un subiect deschis şi autenticitatea filmuleţului, şi faptul că a fost difuzat, şi modul în care a fost difuzat şamd; din pricină că, după părerea mea, există şanse mari să ne confruntăm pe viitor cu episoade similare.

N-am reuşit să spun toate astea, din lipsă de timp şi inabilitate în discurs. În loc de asta, am comprimat totul într-o propoziţie mai degrabă criptică şi dramatică: am spus că episodul filmuleţului respectiv a deschis o cutie a Pandorei.

Câteva ore mai târziu, a venit o ştire: Horia-Roman Patapievici ar fi menţionat în treacăt că preşedintele Băsescu ar avea o casetă cu Mircea Geoană primind sex oral. Dl Băsescu vorbise în campanie despre o casetă compromiţătoare pe care ar avea-o despre contra-candidatul său, şi pe care a refuzat să o folosească, fără să spună şi despre ce era vorba. De data asta reprezentanţii preşedinţiei au dezminţit prompt “dezvăluirea” preşedintelui ICR, acesta a revenit şi a arătat că, de fapt, a spus că preşedintelui i s-ar fi oferit o astfel de casetă iar dl Băsescu a refuzat-o. Cu toate astea, şi episodul “caseta cu Geoană primind sex oral” a acaparat mass-media. Ziare, agenţii şi jurnale de ştiri, toc-şouri vorbesc despre caseta respectivă; şi ţineţi cont de două lucruri: unu, nu mai suntem în campanie electorală şi doi, ştirea nu ne oferă un singur motiv să credem că o astfel de casetă există, aşa cum admite chiar dl Patapievici!… Însă nu mă îndoiesc că, dacă nevoia vreunei campanii politice ar fi îndeajuns de mare, o astfel de casetă ar putea fi făcută să existe, şi ne putem închipui atunci ce ar însemna asta pentru campania respectivă. Ne putem închipui pentru că avem un precedent.

În fine, ca să închei, subiectul a fost prezentat într-un toc-şou la Realitatea TV din care am prins doar titlul afişat pe ecran, un titlu pe care-l găsesc foarte nimerit: “Isteria nu s-a terminat”. Mă întreb dacă au sesizat auto-ironia. Dnii Dumitrescu şi Prelipceanu ce părere au? Da, e foarte probabil ca genul de isterie căreia i-au fost autori să nu se fi terminat odată cu campania asta.

Mă găsesc în dezacord cu cei care spun că toată discuţia aceasta despre fraudă ar trebui să înceteze (”retorică electorală” spune dl Boc). Nu, nu; nici vorbă! Din contră, discuţia aceasta ar trebui dusă mai departe în direcţia lămuririi ei depline! Şi trebuie lămurită şi din punctul de vedere al publicului şi al justiţiei penale.

Or, exact în această privinţă PSD, iniţiatorul acestor demersuri, nu pare să acţioneze foarte coerent sau foarte decis. Dl Nica spune că 10% din voturi au fost “multiple”, votul multiplu este o infracţiune. Mă aştept ca partidul dlui Geoană să facă plângeri penale în toate aceste cazuri. Falsificarea proceselor verbale este o infracţiune, mă aştept la sesizarea Parchetului în fiecare din aceste situaţii. A vota fără să ai dreptul constituie o infracţiune, toţi cei care au făcut asta trebuie să fie daţi pe mâna procurorilor. Şi aşa mai departe.

Or, în loc de asta dl Nica ne spune că a depus plângere penală împotriva lui …William Brânză, şeful PD-L diaspora, pentru “constituire de grup infracţional”! Vicepreşedintele PSD n-a precizat un singur lucru care să justifice acuzaţia asta; şi nici n-a explicat de ce nu sunt depuse plângeri penale împotriva persoanelor pe care ei le pot demonstra vinovate de vot multiplu. Sau a preşedinţilor şi membrilor secţiilor de votare care, după probele concrete pe care PSD le deţine, se fac responsabili de fraudarea proceselor verbale sau a listelor electorale. Mai mult, secretarul general al PSD spune că aceste informaţii nu vor fi făcute nici publice, deşi ele sunt baza unei sesizări către Curtea Constituţională. De ce? Explicaţia oferită de dl Dragnea, că nu doreşte să pună presiune asupra judecătorilor, este un non-sens ridicol. Repet, mi se pare nu doar legitim ci şi foarte necesar orice demers de a lămuri chestiunea fraudei! De ce nu doreşte PSD să contribuie la asta?

1. O fracţiune de procent este o victorie, desigur, ţinând cont de circumstanţe poate chiar una de laudă. Dar e una la limită, şi de asta ar trebui să ţină cont câştigătorul. Preşedintele Băsescu se poate lăuda cu televiziuni, moguli, politicieni care i-au fost împotrivă şi i-a învins. Ieri însă a avut aproape jumătate dintre români împotrivă. Sfatul meu (de consilier de consilier) este să nu se laude, să nu se comporte măcar ca şi cum i-ar fi învins şi pe aceştia. Sfatul e la fel de bun şi pentru susţinătorii dlui Băsescu.

2. Da, mulţi spun că s-au culcat cu Geoană şi s-au trezit cu Băsescu. Ce să zic? Consumul masiv de televiziune dăunează grav informării corecte. Treceţi, dragilor, pe Internet; e o sursă mult mai bună de informaţii.

3. Nu cred într-o conspiraţie a institutelor de sondare; însă cred cu tărie că, mai ales în circumstanţele de ieri seară, acestea au greşit. Trebuia să dea un rezultat de tipul “too close to call” (prea echilibrat pentru a da un câştigător) eventual anunţând şi favoritul dintre candidaţi, pe dl Geoană. Chiar şi cu cifrele publicate, ar fi trebuit să atragă atenţia că ele nu pot fi interpretate ca dând sigură victoria vreunuia dintre candidaţi.

4. În măsura în care există suspiciuni de fraudă la numărătoare acestea trebuie lămurite, orice acţiune de acest tip este legitimă. În schimb ar fi iresponsabilă contestarea rezultatului alegerilor (vorbim totuşi de diferenţă de zeci de mii de voturi) după tipicul penibil al dlui Duvăz de ieri, care a anunţat că planul de fraudare al PD-L s-a pus în funcţiune, pentru că a fost pană de curent în 5 (cinci) secţii de votare. Sper să nu asistăm la ceva similar.

Din câte citesc, cifre din sondaje la ieşirea de la vot date pe surse, se pare că scorul e în favoarea dlui Geoană, iar trendul în favoarea dlui Băsescu. Scorul se anunţă strâns, şi asta e bine. Ca opinie politică personală, nu cred că vreunul dintre candidaţi merită să fie scutit de emoţii înainte de a deveni preşedinte, sau merită să câştige categoric.

Cum sunt sigur că mă citiţi (majoritatea) constant şi cu mare atenţie ;-), nu mai reiau argumentele pentru a merge la vot.

COMPLETARE: Aşa cum am anticipat, rezultat strâns, cu ambii candidaţi proclamându-şi victoria. Să vedem acum ce iese la numărătoare.

Cine a câştigat “confruntarea” de joi seară? Din câte citesc, toată lumea pare să-l numească pe unul dintre candidaţi, care ar fi punctat electoral. Acum, presa noastră este foarte atrasă de termeni din aceştia “confruntare”, “bătălie”, “duel” etc. În realitate, am avut de a face cu un dialog cât se poate de civilizat (ţinând cont de circumstanţe) între doi politicieni, şi un şir de răspunsuri date întrebărilor puse de moderator. Iar dacă un interlocutor a câştigat procente în intenţia de vot – cred că şi cu asta poate fi toată lumea de acord – el a făcut-o mai degrabă pe seama erorilor neprovocate ale contra-candidatului său.

E aici o chestie care ar trebui să ne îngrijoreze foarte mult. Suntem în pragul alegerii şefului Statului, adică nu doar a demnitarului de rang cel mai înalt dar şi cel care beneficiază de maximă expunere publică… iar candidatul cu prima şansă, cel puţin înaintea dezbaterii, este atât de puţin cunoscut publicului. Nu mă refer la simpla notorietate, care este superficială; mă refer la cunoaşterea care ar permite electoratului să anticipeze cum i se va desfăşura mandatul. Or, unul dintre candidaţi este cunoscut atât de puţin încât lucrurile pe care electoratul le află despre el pe parcursul a două ore de dezbateri cu contra-candidatul său “mută” la vot procente întregi dintr-o parte în alta! Suntem martorii unui eşec major al presei, pe care aceasta ar trebui să şi-l asume. Ea e cea care a pierdut în urma dezbaterii de joi, pentru că s-a demonstrat că şi-a îndeplinit foarte prost rolul fundamental de informare a publicului. Iar câştigător este publicul spectator pe care dezbaterea îl lasă ceva mai informat asupra opţiunii de vot de mâine.

Din păcate, “ceva mai informat” e departe de a fi “bine informat”. Am spus că dezbaterea a fost civilizată, cineva ar putea să-mi reproşeze că cei doi s-au întrerupt des unul pe celălalt şi au vorbit peste moderator. Aşa este, dar nu cred că putem reproşa asta candidaţilor: intenţia lor nu a fost să împiedice contra-candidatul să vorbească, ci mai degrabă să se asigure că vor spune ceea ce au de spus sau de întrebat (cum a fost deja celebra întrebare despre o anumită vizită nocturnă). Or, e absurd ca astfel de întrebări, astfel de dialoguri să trebuiască cumva “forţate” în emisiune. Nu am avut o dezbatere sub tirania moderatorului, şi asta a fost bine, în schimb am avut una sub tirania cronometrului şi formatului, şi asta a fost foarte prost. De ce un astfel de subiect de dezbatere să trebuiască să fie impus peste vocea moderatorului? E un subiect cât se poate de valid şi de important! Dacă vă uitaţi peste transcriptul dezbaterii, temă după temă e expediată rapid în câteva declaraţii de intenţie şi/sau fraze frumoase şi cam atât. Există teme majore în ce priveşte care “confruntarea” nu a fost de fapt confruntare: poate să-mi spună cineva care sunt asemănările şi deosebirile între intenţiile de reformare ale Constituţiei prezentate de cei doi candidaţi? Poate să-mi spună cineva, când vine vorba de diferenţe, cum îşi argumentează fiecare opţiunea? Nu, nici vorbă. În câteva minute nici nu s-ar fi putut face aşa ceva! Am putea da votul (şi) în funcţie de această temă… însă ea a fost practic expediată, nu dezbătută. După 6 decembrie o să avem un preşedinte care o să considere că i-a fost legitimat prin vot programul politic, program care abia a fost prezentat în campanie, şi nu a fost aproape deloc confruntat direct cu cel al adversarului său.

Ştiu că unul din candidaţi ar fi preferat dezbateri mai multe, celălalt mai puţine. E treaba lor. Presa are însă un rol al ei, care nu ar trebui să depindă de interesele unui candidat sau ale altuia. În campania asta şi l-a îndeplinit foarte prost.

Cineva mă întreba de ce nu avem sondaje pre-electorale. Pot specula că există, dar la momentul acesta sunt prea strânse ca să aibă vreun impact publicarea lor. A fost unul dat de INSOMAR săptămâna trecută, care-l dădea pe dl Geoană cu vreo 8 procente în avans, dar cred că el era făcut pentru relaxarea candidatului Geoană, relaxare la care patronul institutului se pare că ţine foarte mult. Cifre ceva mai reale dădeau un avans de ~5% tot pentru dl Geoană. Nu cunosc rezultatul vreunui sondaj făcut după confruntarea de joi.

Din nou, ce vă cer este să răspundeţi cine credeţi că va câştiga scrutinul, nu cu cine veţi vota! Mă interesează pronosticul vostru, nu intenţia voastră de vot.

COMPLETARE (7 decembrie): A câştigat Traian Băsescu. Eu anticipasem victoria contra-candidatului său.

Nu ştiu de ce s-a dus Mircea Geoană miercuri noaptea acasă la Sorin Ovidiu Vântu. Poate că acesta din urmă a încercat să-l facă să se relaxeze, în timp ce candidatul PSD îi explica de ce anume consideră că are un caracter malefic – dacă e să luăm declaraţiile amândurora. Altfel, putem doar specula despre ce s-a întâmplat acolo. În schimb, nu e speculaţie că dl Geoană s-a dus acolo: dl Vântu l-a chemat, pentru ce l-o fi chemat, iar dl Geoană s-a dus. Ca să înţeleagă contextul cei care nu sunt la curent, în toată campania asta contra-candidatul său a acuzat relaţia pe care dl Geoană o are cu “mogulii de presă”, s-a luptat mai mult cu ei şi reciproc, l-a acuzat pe dl Geoană că e omul lor şi că odată ales ar fi obligat să le întoarcă nişte favoruri. Şi ce face dl Geoană? Cu trei zile înainte de alegeri se prezintă la ceasuri târzii acasă la “mogulul” Vântu.

Ăsta e, cred eu, adevăratul Mircea Geoană. Dacă îl chemi, vine. Dacă îi ceri ceva, face. Dacă îi spui să-l suspende pe preşedinte, spune da – şi apoi i se sparge în cap eşecul. Dacă îi spui să depună o moţiune de cenzură, spune da – şi apoi i se sparge în cap eşecul. Dar asta este şi reţeta succesului de a se menţine preşedinte al PSD: a fost mai degrabă purtătorul de cuvânt al majorităţilor conjuncturale formate în partid. Mai mult, şi proiectul său politic, trecut şi viitor, e propus de alţii şi acceptat de el. Poporul doreşte reformă constituţională? Se face! Parlamentarii PSD n-au vrut să avizeze referendumul? Foarte bine! Combinatorii din partid vor o alianţă cu PNL? Fie aşa! PNL vrea premierul şi menţinerea cotei unice? În regulă! Strategii vor discurs “social” cu multe promisiuni de ajutor din partea statului? Nicio problemă. Şamd.

N-aş vrea să se creadă că îi fac un portret ironic, nu e nicio ironie. Aşa văd eu candidatul PSD, şi nu e neapărat un portret negativ. Din contră, dl Geoană are calităţi care l-ar face un excelent preşedinte de stat într-o republică parlamentară. E un om conştiincios, în timpul dezbaterii am avut permanent senzaţia că-mi aud o fostă colegă de şcoală primară, care avea mereu lecţia învăţată şi putea s-o recite fără probleme cât timp nu era întreruptă. E un om cu care se poate uşor dialoga, micile înţepături şi miştouri pe care le-a încercat în cursul dezbaterii au sunat oarecum forţat, bănuiesc că au fost tocite sârguincios dar fără prea mare tragere de inimă după modelul Crin Antonescu. E un om care ajută la atingerea unui compromis, pentru că el însuşi nu aduce în dezbatere un punct de vedere sau un proiect politic propriu, de realizarea căruia să fie obligat apoi să se ţină. Într-un fel, cel puţin în privinţa asta, e opusul contra-candidatului său – lucru care ar putea să-i asigure victoria pe un vot negativ.

A fost absolut semnificativ din acest punct de vedere cum au răspuns la întrebarea privind desemnarea dnei Bărbulescu ca preşedinte al ÎCCJ. Dl Băsescu a spus un NU categoric; n-a apucat să spună motivele, dar sunt convins că ar fi exprimat argumente pentru opoziţia sa personală. În schimb, dl Geoană a evitat să ofere decizia sa spunând că pentru el “nu contează nume şi prenume” ci “metodele de numire”. Cu alte cuvinte contează deciziile altora, în speţă cele ale CSM, pe care el le va accepta. Nu am niciun motiv să cred că va conduce statul nostru altfel decât a condus partidul din care face parte: purtător de cuvânt al majorităţilor conjuncturale formate, al centrelor de putere formală sau informală din jurul său.

Asta e alegerea pe care o avem de făcut pe 6 decembrie. Mi se pare de ordinul evidenţei că toţi cei care au reclamat într-un fel sau altul caracterul conflictual al preşedintelui Băsescu ar trebui să-l voteze fără rezerve pe Mircea Geoană. Asta e garanţia pe care le-o poate oferi ca preşedinte, aceea că nu va fi el însuşi sursă de conflict. Tot asta este, pe de altă parte, şi garanţia că nu poate oferi nicio altă garanţie. Oricât de malefică sau turbulentă va fi compania, dl Geoană va fi relaxat.

Nu mai avem ministru de interne, nici măcar interimar. Actele administrative pe care ar trebui să le semneze ministrul sunt, dacă nu mă-nşel, emise sub semnătura secretarilor de stat, un fel de soluţie de avarie, nu ştiu cât de bine acoperită legal. Cum s-a ajuns aici? Prin decizia justiţiei, mai exact a Curţii de Apel Bucureşti.

Să încep prin a corecta două erori pe care le-am văzut în articolele de pe Realitatea TV şi prin alte părţi: prima eroare, decretul prezidenţial atacat în instanţa de contencios administrativ nu e cel de revocare a dlui Dan Nica, ci este cel imediat ulterior, de numire ca interimar a ministrului Blaga; a doua corectură, Curtea nu a decis că acesta ar fi ilegal, ci că până la pronunţarea asupra legalităţii decretul va fi suspendat de la executare.

Nu ştiu temeiurile acestei hotărâri, dar ea crează o situaţie confuză. Dl Nica rămâne revocat, cum spuneam decretul de revocare a lui n-a fost atacat şi e în vigoare, ministrul în exerciţiu a fost practic suspendat de CAB, iar altul nu poate fi numit în loc pentru că şi decretul acela ar putea fi suspendat pe baza precedentului, ca să nu spun că dacă ulterior instanţa va decide că decretul de numire a dlui Blaga e legal ne putem pomeni cu doi miniştri în funcţie.

Ca să complice şi mai mult lucrurile, Curtea Constituţională s-a pronunţat astăzi asupra aceleiaşi situaţii. Curtea fusese sesizată de preşedintele Senatului, care reclamase un conflict juridic de natură constituţională între Preşedinte şi Parlament odată cu numirea dlui Blaga în postul de ministru interimar. Judecătorii au respins sesizarea dlui Geoană. Conform garantului supremaţiei Constituţiei, preşedintele are voie să numească miniştrii interimari. Mai trebuie doar să convingă Curtea de Apel Bucureşti.

COMPLETARE: Citesc acum că odată cu publicarea deciziei CAB dl Blaga îşi deleagă competenţele către secretarii de stat. Or, chiar asta subliniază problema de care pomeneam în primul paragraf, nu văd cum poate dl Blaga să delege competenţele de ministru de interne, de vreme ce prin decizia instanţei el nu ocupă de jure postul respectiv.

Am văzut declaraţiile liderilor liberali apropo de înţelegerea cu PSD şi garanţiile că prevederile ei vor fi duse la bun sfârşit odată ce Mircea Geoană ar ajunge preşedinte. Cred că declaraţiile pot fi comentate cel mai bine cu reacţii din serialele de comedie americane. Cum să comentezi altfel faptul că la capitolul garanţii e inclus faptul că, citez: “au bătut palma”? Ce ar fi mai potrivit decât un val de hohote de râs şi bătăi din palme care ar însoţi o glumă bună? Chit că veselia ar trebui să fie ceva mai temperată, fragilitatea acordurilor politice de la noi nu e deloc un lucru amuzant. Apoi avem acel oftat prelung şi oarecum afectuos care însoţeşte o replica inocentă a unui personaj simpatic; o reacţie pe care o cred foarte potrivită pentru declaraţia emfatică a dlui Antonescu: dacă cota unică va fi eliminată el se va retrage din politică. Mi-l închipui de exemplu pe Marian Vanghelie sfâşiat de indecizie, partidul său ar dori să revină la impozitarea progresivă, pe de altă parte liderul PSD îşi dă seama că politica românească nu se poate lipsi de Crin Antonescu.

Da, sigur. În schimb, titularul “proiectului Johannis”, viitorul lider al guvernului Johannis, dl Johannis însuşi nu pare să-şi facă astfel de iluzii. Citesc acum că prima condiţie sine qua non pe care a formulat-o acesta pentru a prelua postul de premier este să poată rămâne cel puţin patru luni, dacă nu chiar şase şi în fruntea Guvernului şi în postul de primar al Sibiului. După legea actuală ar avea la dispoziţie maxim două săptămâni pentru a se decide.

Nu văd o explicaţie mai bună pentru această cerere imperativă decât faptul că tocmai cel care dă numele proiectului de guvernare nu pare deloc convins de durabilitatea lui. Dl Geoană a declarat, pentru cine stă să-l asculte şi să înţeleagă, că măsurile economice agreate cu PNL sunt un “program de criză”. Într-un scenariu de care aminteam în comentariile la articolul anterior, PSD ar ţine înţelegerea în termenii actuali până în primăvară, interval în care sunt necesare alte măsuri impopulare, după care vor decide că s-a încheiat criza şi că cel mai mare partid din România nu mai poate susţine “măsuri de dreapta” şi nici pe guvernul care le-a implementat. Presupun că dl Johannis a anticipat acelaşi lucru şi, dacă lucrurile merg după acest scenariu, ar vrea ca la finalul intervalului cu pricina să se poată întoarce fără emoţii la primăria Sibiului.

["Elefantul şi boul. O fabulă", "Viitorul PNL sub preşedintele Geoană"]