Un om s-a aruncat de la balconul parlamentului în timpul unui discurs al premierului, strigându-i că i-a luat pâinea de la gura copiilor lui şi le-a ucis viitorul. A scăpat cu câteva fracturi, în condiţiile în care putea foarte uşor să-şi piardă viaţa. În aceste condiţii, comentariile la cald au presupus în mod natural că măsurile de austeritate luate de guvern afectaseră într-o măsură atât de mare venitul familiei dlui Sobaru încât acesta să ajungă să-şi ia viaţa. Odată ce presa a început să (se) informeze concret despre situaţia materială a acestuia, lucrurile n-au mai fost deloc la fel de clare şi categorice. Din contră:

“Potrivit aceloraşi surse, Adrian Sobaru are salariu de încadrare de 2.174 de lei brut. “Dar el are şi vechime mare, fapt pentru care beneficiază de 25% în plus din salariul lui. Apoi beneficiază de venituri provenite din orele suplimentare. În plus, are prin contractul colectiv de muncă, pentru că se ştie că are această problemă cu copilul, un sprijin material care are o valoare de trei salarii lunare de-ale lui, la nivelul unui an. Beneficiază şi de primă de concediu, care este de 85% dintr-un salariu lunar”, au mai spus sursele, care au precizat că, în aceste condiţii, se poate ajunge ca Adrian Sobaru să aibă şi un salariu dublu decât cel de încadrare.

Pe de altă parte, sursele au spus că Adrian Sobaru ar fi putut fi nemulţumit pentru că indemnizaţia pe care o primea pentru copil a fost diminuată (cu 15%, n.r.), în urma măsurilor de austeritate luate de Guvern. “Dar, el sau soţia lui primeau şi o indemnizaţie de însoţitor pentru persoană cu handicap de gradul I, cum este autismul”, au mai spus sursele.”
(Mediafax)

Din câte înţeleg, indemnizaţia a cărei diminuare ar fi stârnit nemulţumirea dlui Sobaru ar fost 550 de lei; diminuarea i-ar fi luat 82 sau 137 de lei, unele surse dau 25 în loc de 15%. Cu alte cuvinte, undeva în jur de 100 de lei.

Ce poate determina un om să încerce să-şi ia zilele pentru pierderea a 100 de lei?

Putem doar specula. O explicaţie, adoptată de multă lume, este că omul e nebun sau a avut un moment de nebunie. E o explicaţie simplă şi validă, nu ştiu dacă este şi reală pentru că nu e singura explicaţie posibilă. Dacă nu e vorba de nebunie?

Am să fac o paranteză, ca să nu cad şi eu în greşeala de a folosi foarte uşuratic acest termen. Gestul dlui Sobaru este, cu siguranţă, unul iraţional; dar nebunia nu e opusul raţiunii. Oricine are destule episoade de iraţionalitate, e parte a normalităţii nu a anormalităţii oamenilor. Ştiţi pe cineva care să nu fi făcut sau spus, la furie de exemplu, lucruri pe care să le fi regretat ulterior? Un sentiment puternic ne poate face pe fiecare dintre noi să facem lucruri fără să gândim… tocmai asta e ceea ce ne separă de nebuni. Se poate spune că nebunia nu e opusul raţiunii, ci raţiunea care a luat-o razna. Dacă e stăpânit de o emoţie puternică orice om poate face un gest nesăbuit; nebunii sunt cei care fac astfel de gesturi din calcul.

Acestea fiind spuse, pot înţelege cum un om normal care are motive de disperare poate recurge la un gest extrem cum e o tentativă de suicid, nu e vorba de nebunie aici. Întrebarea care se pune, în acest caz, este cum se poate întâmpla ca un concetăţean de-al nostru să fie adus la disperare de pierderea a 100 de lei din venitul lunar.

S-a spus, pornind de la mesajul transmis atât de dramatic de dl Sobaru, că guvernul Boc a ucis speranţa românilor. Eu nu cred că speranţa a fost ucisă. A fost ucisă o iluzie, şi guvernul Boc nu are nimic de a face cu asta, decât în măsura în care ar fi putut să o prelungească. A fost ucisă iluzia periculoasă că economia şi bunăstarea personală a românilor nu pot să meargă decât în sus. Gestul dlui Sobaru e singular însă situaţia sa este departe de a fi singulară, există cazuri mult mai dramatice decât pierderea a 100 de lei, există familii de bugetari care au pierdut 25% din venit, dar există şi destule cazuri din domeniu privat, care nu au nicio legătură cu măsurile de austeritate ale guvernului. Dacă ar protesta toţi aceşti oameni, fie şi mult mai puţin dramatic, atunci singurul lucru care ar pica în parlament ar fi guvernul. Pe de altă parte sunt oameni care au sperat că economia va merge permanent din ce în ce mai bine, s-au bazat pe asta şi au intrat în dificultăţi imediat ce s-a simţit criza economică, iar prelungirea ei i-a adus în situaţii dramatice. 100 de lei poate părea o sumă mică după cine ştie ce criteriu, dar e o sumă imensă pentru o familie care s-a angajat la cheltuieli apropiate în valoare de venit. O sumă destul de mare încât pierderea ei să conducă la disperare.

Tragică nu e ipoteza că guvernul Boc fi ucis speranţa dlui Sobaru prin măsurile de austeritate. Tragic ar fi dacă dl Sobaru, el şi alţii, şi-ar fi pus de la bun început speranţa că vreun guvern român sau de aiurea poate asigura creştere economică permanentă, poate să facă astfel încât veniturile tuturor să nu scadă niciodată, poate să scoată termenul “austeritate” din dicţionar. Cum spuneam, guvernul ar fi putut menţine această iluzie o perioadă împrumutând bani; dar atunci chiar ar fi fost în situaţia de a afecta viitorul copiilor, căci ei sunt cei care vor plăti împrumuturile noastre.

Vine Crăciunul! Mă alătur lui Emil Stoica şi vă urez să fiţi optimişti, fericiţi şi plini de speranţă. Dar nu în vreun guvern sau altul.

1. În declaraţiile publice dl Băsescu s-a pronunţat tranşant în favoarea admiterii cererilor DNA în cazul Ridzi. Pe de altă parte, interviurile ulterioare îl arată într-o postură ambiguă şi confuză.

Preşedintele înţelege votul sentimental dat de unii membri ai PD-L (deşi nu-l aprobă), şi afirmă, cu acelaşi argument ad misericordiam (dna Ridzi este bolnavă), că e deplasat să se vorbească de excluderea ei din PD-L. Da? Atunci l-aş întreba (retoric) pe preşedinte: presupunând că dl Vântu chiar are o afecţiune cardiacă ar trebui oprit procesul penal împotriva sa? Situaţia îmi aminteşte cumva de o argumentaţie oferită de dna Nicolai, atunci când acelaşi preşedinte îi refuza postul ministerial: liderul PNL vorbea ca şi cum demnitatea cu pricina ar fi un fel de drept fundamental. Or, nu, demnitatea în stat, poziţia într-un partid sau protecţia de justiţia penală nu sunt drepturi individuale, universale. Sentimentele nu schimbă asta. Procesul dnei Ridzi ar trebui să ţină cont de starea ei de sănătate exact în aceeaşi măsură în care se ţine cont de starea de sănătate a oricărui inculpat.

Dl Băsescu a mai spus că percheziţia informatică nu ar fi serioasă pentru că, crede el, procurorii s-ar fi uitat deja în calcultatorul respectiv. Dl Morar a clarificat ulterior cum stau lucrurile: calculatorul cu pricina a fost ridicat de DNA şi sigilat. Dincolo de asta, chiar dacă procurorii ar şti exact ce se găseşte pe calculatorul respectiv, nu se pot folosi de conţinut fără o percheziţie făcută conform legii.

Dl Băsescu a mai spus că reluarea votului nu poate avea loc decât dacă parchetul va veni cu ceva nou. Nu, nu ştiu să existe astfel de prevederi. Parchetul poate cere un nou aviz sau poate aştepta un nou vot pe cererea asta. Iar Parlamentul are prerogativa de a cere începerea urmăririi penale împotriva unui ministru; îşi poate reglementa singur condiţiile în care face asta, desigur, dar exercitarea unei prerogative nu poate fi restricţionată de o altă instituţie. Poate să reia votul oricând.

2. Dezbaterea publică, din parlament şi presă, ratează raţiunea existenţei acestei protecţii constituţionale acordate miniştrilor, parlamentarilor sau preşedintelui. O ratează şi cei care discută şi votează ca şi cum ea nu ar exista, o ratează şi cei care discută şi votează ca şi cum raţiunea ei este să transforme parlamentul într-o curte de judecată sau într-un fel de familie unde deciziile se iau pe baze sentimentale. Există o noimă unică şi foarte limpede pentru imunitatea demnitarilor: protejarea prerogativei politice. Dacă justiţia ar avea dreptul să cenzureze deciziile politice pe temei de oportunitate – pe calea unui proces penal, de exemplu – atunci am putea ajunge în situaţia în care mandatul politic ar fi efectiv golit de conţinut. Degeaba aleg milioane de oameni un parlament (şi, indirect, un guvern) şi un preşedinte, dacă ulterior o mână de procurori şi de judecători le pot dicta deciziile.

Exclusiv pe baza acestei noime trebuie să decidă parlamentul şi decizia lui trebuie să fie judecată de presă, societate civilă şi alegători. Mai precis, există doar două situaţii în care decizia procurorilor trebuie refuzată: a) dacă e un caz frivol – asta nu presupune o judecată pe fond, ci doar o constatare a faptului că fondul nu există; b) dacă procurorii incriminează exercitarea unei prerogative politice. Tot ce intră la acest ultim capitol, iniţierea unei legi sau ordonanţe, emiterea unor norme de aplicare sau hotărâri pentru punerea în practică a unei legi, numirea cuiva într-un post sau exercitarea unei puteri oferite de lege etc., toate astea nu pot fi, în sine(!), incriminate penal. Parlamentul trebuie să facă o formalitate la ridicarea imunităţii, nu în sensul că e normal să aprobe automat toate cererile procurorilor, ci în sensul că decizia ar trebui luată pe baza a două teste clare şi, raportat la dosar, foarte superficiale.

3. De asta decizia Camerei în cazul fostului ministru al Tineretului şi Sportului nu este una corectă: cazul Ridzi nu se încadrează în vreuna din situaţiile mai sus pomenite, la fel cum nu s-au încadrat şi dosarele de miniştri ajunse în parlament în ultimii ani. Nu sunt acuzaţii frivole şi nu incriminează decizii politice, prin urmare parlamentul ar fi trebuit să aprobe cererea procurorilor. Respingerea cererilor în plen este nejustificată, iar argumentaţia oferită de comisia juridică este neavenită.

4. Din păcate, cum spuneam, formal vorbind chiar decizia asta e o prerogativă politică, care nu poate fi supusă cenzurii vreunei instanţe de judecată. Nici măcar Curtea Constituţională nu are dreptul să oblige parlamentul să voteze într-un anume fel.

5. În schimb, Curtea Constituţională ar putea interveni, odată ce i s-ar cere asta, pentru a îşi revizui două decizii controversate date în această materie în anii anteriori. Prima a fost decizia din 2007 prin care au declarat neconstituţională legea privind responsabilitatea ministerială, pentru că nu oferea imunitate şi foştilor miniştri (cum era cazul dlui Năstase şi e cazul dnei Ridzi). Argumentaţia judecătorilor nu era întru-totul lipsită de logică, însă era lipsită de temei constituţional. În schimb, mai scandaloasă a fost decizia luată în 2008: judecătorii au decis atunci că, în cazul în care miniştrii sunt şi membri ai parlamentului, procurorii sunt obligaţi să ceară avizul de urmărire penală Camerei din care aceştia fac parte.

6. De asemenea, reacţia trebuie să fie în interiorul partidului. Dna Macovei a cerut excluderea dnei Ridzi din PD-L, dar, fără sprijinul preşedintelui e greu de crezut că cererea va avea un ecou; deşi episodul reprezintă pentru PD-L o pierdere de imagine majoră şi, lucru care ar trebui să îi îngrijoreze şi mai mult, una de durată. De asta, probabil, dna Macovei s-a văzut secondată de Sulfina Barbu şi Elena Udrea.

Dl Geoană a sărbătorit un an de la pierderea alegerilor prezidenţiale luându-şi un fel de interviu pe blogul personal. Interviu care vrea să fie un fel de confesiune, dezvăluire şi sfaturi politice pentru partid. Totul în numele adevărului. Dl Geoană mărturiseşte de altfel că nu poate minţi pentru că i se vede pe faţă.

În realitate, cred că singurul lucru care se vede este că preşedintele Senatului minte foarte prost. Dl Geoană mărturiseşte că s-a dus la dl Vântu să afle întrebările din dezbaterea de a doua zi. Care întrebări? Dacă e vorba de temele de dezbatere, acestea fuseseră stabilite în prealabil inclusiv cu stafful său, dnii Guşă şi Ponta. Să nu îi fi spus asta cei doi? La fel, dl Geoană spune că nu a aflat de pozele care îl arătau la poarta patronului Realităţii decât cu câteva minute înainte de dezbatere. Or, acestea circulau deja de ore bune, din nou, să nu fi aflat stafful său de asta? Să nu-l fi informat din timp? Dacă acesta ar fi adevărul, atunci ar avea motive foarte serioase să-l acuze pe dl Ponta!

În loc de asta, dl Geoană îl acuză pe actualul şef PSD că l-ar fi pus să mintă, să spună că a stat acasă în seara respectivă. Asta e foarte posibil să fie adevărat, …dar care anume e acuzaţia aici? Care e dezvăluirea răsunătoare? Dacă fostul preşedinte PSD se aşteaptă ca lumea, publicul, susţinătorii sau adversarii politici să fie cutremuraţi de această confesiune-denunţ atunci mă văd dator să-l informez că singura cutremurare posibilă e cea de râs. Cum să acuzi un membru al stafului tău de campanie că încearcă să te scoată din groapa în care ai dat singur? Dl Geoană nu-şi dă seama ce gafă a făcut cu această dezvăluire. Înţeleg că are în continuare ambiţii prezidenţiale, dar sunt curios care dintre liderii PSD va accepta să-l secondeze pe viitor – presupunând că va ajunge efectiv să candideze – în condiţiile în care dl Geoană, beneficiarul sfaturilor şi informaţiilor sale, ar putea să ajungă ulterior să le folosească ca armă împotriva sa.

În fine, la capitolul sfaturi, dl Geoană spune că partidul a făcut o greşeală intrând la guvernare fără premier – omită să spună că în schimbul cedării acestui post un anumit lider de partid a primit o anumită demnitate în stat, demnitate pe care continuă să o ocupe. Dl Geoană spune că partidul nu ar trebui să repete greşeala asta (hm, …proiectul Johannis la ce anume se referea?). În acelaşi timp, dl Geoană îl atacă pe preşedintele PSD Ponta pentru anunţul unui posibil tandem cu liberalii, care să presupună că PSD va susţine candidatul PNL la preşedinţie. Cu alte cuvinte, dl Geoană pledează pentru o colaborare cu liberalii în condiţiile în care PSD să aibă propriul candidat la preşedinţie, şi să nu mai intre la guvernare fără premier. Din această dilemă PSD nu poate ieşi, presupunând că partidul dlui Antonescu nu se va prosti pe parcurs.

Repet, pot înţelege raţiunile din spatele acestei mişcări, sunt destul de străvezii. Însă între ce şi-ar fi propus dl Geoană şi ce a obţinut… e o diferenţă mare. Dan Tapalagă spunea la B1 TV că nu poate fi doar prostie; eu cred că se aplică acel corolar al briciului lui Ockham de care am mai pomenit: dacă explicaţia cea mai simplă este cea adevărată, atunci prostia protagonistului este probabil explicaţia cea mai bună pentru acest episod.

Da, e greu să-l iei în serios pe dl Geoană, în condiţiile în care face atâtea eforturi să-şi confirme porecla. E cu atât mai greu să le ceri adversarilor săi politici să-l trateze cu respect, fie că vorbim de cei din propriul partid fie că vorbim de cei de la alte partide. Ce n-ar trebui să uităm nici noi, şi cu siguranţă nici oamenii politici, este graniţa dintre zona politicii partizane şi zona instituţiilor.

Preşedintele statului e primul care ar trebui să îşi amintească şi să respecte această graniţă. Din păcate, dl Băsescu şi-a uitat-o. “Dezvăluirea” dlui Geoană a pus în umbră episodul în care, cu ocazia zilei naţionale, armata a refuzat să îi prezinte onorul, în lipsa şefului statului, prezentându-l în schimb premierului Boc. Mai mult, episodul i-a dat o justificare preşedintelui Băsescu: nu putea umili armata, spune el, lăsând-o să dea onorul unui personaj “cu atâtea mizerii în spate”.

Dl preşedinte bate câmpii. Onorul militar, ca şi ordinea de precedenţă, nu se dă respectiv nu se referă la Traian Băsescu şi Mircea Geoană. Onorul militar se dă preşedintelui statului român, în virtutea demnităţii pe care o ocupă. Ordinea de precedenţă, diferită de cea de succesiune, e o chestiune simbolică, de protocol, se referă la instituţii nu la persoane; nu ştiu vreun stat în care aceasta să pună premierul, reprezentantul unei instituţii numite, în faţa liderilor parlamentului, instituţie care deţine, ca şi preşedintele, un mandat popular. La fel cum nu ştiu un stat în care demnitarii pot “delega” pe cineva în această privinţă.

Dl Geoană a pierdut ocazia de a primi onorul militar. Dl Băsescu a pierdut din demnitatea funcţiei sale, care îl obliga să facă diferenţa între dl Geoană, adversarul său politic, şi reprezentantul Senatului şi Parlamentului României, instituţiile ale statului în fruntea căruia se află.

Da, coaliţia de la putere se schimbă, anticorupţia însă rămâne prin opoziţie, atunci când nu e pe nicăieri. Deputaţii din Comisia Juridică au respins ieri cererile DNA de extindere a urmăririi penale şi de percheziţie în cazul Ridzi. Nu ştim exact care membru al Comisiei cum a votat, pentru că dezbaterile au fost secrete, prin decizia tuturor membrilor cu excepţia celor de la PNL.

Dl Mate Andraş de la UDMR a propus secretizarea:

“Sunt informatii cu caracter secret de natura personala. Nu putem sa le facem publice pentru ca am dauna anchetei procurorilor. De aceea cer sa dezbatem in sedinta secreta”

… ocazie cu care primeşte un bilet de papagal. De dragul de a nu dăuna anchetei procurorilor se secretizează şedinţa în urma căreia se dă un aviz negativ – aviz care, confirmat de plen, ar bloca ancheta procurorilor. Asta dincolo de ridicolul pretenţiei, dna Ridzi e acuzată de infracţiuni de corupţie, ce anume e “de natură personală” în dosar? Excesul de intimitate cu banul public nu e protejat de vreun drept al omului.

Un bilet de papagal primeşte şi dl Buda (PD-L), preşedintele Comisiei Juridice. Dincolo de votul pentru secretizare, dl Buda este responsabil de tergiversarea vreme de luni de zile a dezbaterii acestui dosar cu justificări hilare: comisia a fost foarte ocupată cu alte chestii. S-a demonstrat ieri că au avut nevoie de câteva ore şi s-a rezolvat.

Un bilet de papagal îl împart frăţeşte cei de la PSD şi de la PD-L. Partidul dlui Ponta a scos după vot un comunicat în care deplânge votul din comisie şi efectele pe care le-ar putea avea. Îl deplânge cu lacrimi mari, de crocodil, şi ei au votat pentru secretizarea dezbaterilor. Şi cei de la PD-L au votat, după ce erau marii campioni ai dezbaterii publice atunci când a fost vorba de votul pentru dosarele lui Adrian Năstase.

Doar cei de la PNL au avut o poziţie corectă, susţinând dezbaterea şi votul public. Le-aş cere doar să îşi amintească motivul pentru care această cerere se dezbate în parlament, şi nu poate fi aruncată în curtea dlui Băsescu.

În fine, vorbim doar de votul din Comisie, pentru un aviz consultativ. Plenul Camerei este cel care va lua decizia finală. Să vedem dacă şi acolo anticorupţia e în opoziţe

Citesc cu multă satisfacţie că, la argumentul avocaţilor dlui Sorin Ovidiu Vântu că nu ar fi citit dosarul cauzei, judecătorii le-au acordat un nou termen, conform legii: luni. Nu, nu luni de zile, ca până acum. Luni, 29 noiembrie, adică peste trei zile. Deci, se poate. Se putea şi înainte, înainte de adoptarea legii “micii reforme în Justiţie”, dar orişicât, mai bine mai târziu decât niciodată. Să sperăm că o să continue judecata după acelaşi tipic, căci dl Vântu a avut un proces care s-a terminat cu achitarea lui pe motiv de intervenţie a prescripţiei, la patru ani după prima sentinţă pe fond.

Aurelian Şoric &co.

Scriam săptămâna trecută despre un gen de filme care nu ar putea fi plasate în niciun caz în România. Nu poţi face un erou, bun sau rău, din sistemul public din România, pentru că e anapoda, debil şi inept. Am dat câteva exemple acolo, acum sunt nevoit să adaug încă unul la ele: filmul la capătul căruia, după mult chin şi sacrificii, eroul bun dezvăluie relaţia ascunsă dintre un şef corupt de poliţie şi un mafiot. Cum, cum să poţi plasa un film de genul acesta la noi? Ce suspans? La noi şeful poliţiei Neamţ are relaţii de notorietate cu un interlop, sunt vecini şi prieteni de familie. Ce dezvăluire dramatică a vreunui erou bun? La noi şeful cu pricina a venit singur în faţa presei şi a spus că relaţia dintre el şi cămătar era “cât se poate de firească”, la fel ca ocupaţia respectivului. S-a dus naibii tot dramatismul, realitatea românească bate orice scenariu hollywoodian.

Nu poţi avea cine ştie ce sfârşit fericit al unui episod care începe aşa de trist. Nu poţi face un erou din reprezentantul sistemului Şoric, căci individul nu pare deloc sofisticat şi nici măcar foarte malefic, e doar un imbecil. Nu arunc gratuit o insultă. Pur şi simplu constat două lucruri. Unu, dacă şeful poliţiei Neamţ nu ar fi ieşit atât de (anti)dramatic cu declaraţia respectivă e posibil să-şi fi păstrat postul în continuare, în loc să fie pus în situaţia să demisioneze. Doi, faptul că omul pare scos direct dintr-un banc cu poliţişti nu e chiar deloc de glumă. Un sistem care permite unui astfel de tăntălău să ajungă şef de poliţie este foarte vulnerabil pentru simplul motiv că condiţia inteligenţei pentru a fi “eroul rău” este cu mult mai restrictivă decât cea a lipsei de onestitate.

Dar ce e şi mai trist e că dl Şoric nu e excepţia, sistemul ia chipul şi asemănarea lui şi, într-un cerc cât se poate de vicios, îi uşurează ascensiunea. 78 de şefi de poliţie din Neamţ s-au solidarizat cu şeful lor şi au ameninţat cu demisia din poliţie. Nu am motive să cred că toţi aceştia aveau relaţii cu interlopul respectiv sau cu altul, în schimb sunt convins că ştiau de relaţia Şoric-Mararu. Cea mai probabilă explicaţie pentru această solidarizare ruşinoasă este următoarea: la fel ca şeful lor, respectivii nu văd o problemă în relaţia respectivă, nu sesizează sa nu le pasă că ei ar trebui să fie “oameni ai legii” iar cămătarul Mararu era de cealaltă parte a ei.

Lidia Bărbulescu &co.

Şi acum, să trecem la ceva complet diferit, cel puţin în aparenţă. Mă refer la alegerile pentru Consiliul Superior al Magistraturii de anul acesta. Din partea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a candidat şi Lidia Bărbulescu. Dna judecător este vicepreşedinte la Înalta Curte şi a fost aleasă pentru un mandat la CSM în 2004. În 2005 legea CSM a fost modificată şi a interzis posibilitatea reînvestirii membrilor CSM, limitând deci numărul de mandate la unul singur. În ciuda acestei legi CSM a admis candidaturile unora dintre membri săi.

Justificarea lor a fost că legea nu se poate aplica retroactiv. E o afirmaţie rizibilă, pur şi simplu; transferată din domeniul legal în cel aritmetic ar echivala cu pretenţia că numărul 10 e mai mic decât 5. Dacă legea adoptată în 2005 ar fi afectat în orice fel mandatul început în 2004, atunci da, ar fi fost retroactivă. Dar cum poate cineva pretinde că legea din 2005 se aplică retroactiv în 2010? Uite că poate. Mai mult, poate să o facă cu succes.

La fel ca în cazul Şoric, ceea ce e şi mai trist în toată trebuşoara este că nu e o excepţie, nu e doar un om ambiţios sau lacom care nu are niciun fel de respect faţă de lege şi faţă de demnitatea pe care o ocupă. Şi aici e vorba de mai mult decât de dna Bărbulescu (sau de dl Lupaşcu): e vorba de colegii lor. Căci candidatura ar fi fost doar un episod ruşinos dar limitat şi izolat, în cazul în care ar fi fost ratată. Însă dna Bărbulescu a fost aleasă în CSM, prin votul colegilor ei de la Înalta Curte. Repet, o majoritate de 69 de judecători de la cea mai înaltă instanţă de judecată din ţară au votat pentru un candidat, în condiţiile în care mandatul acestuia este, în mod evident, ilegal.

Avem practic acelaşi episod o dată la baza sistemului de apărare a legii, şi apoi la vârful lui. Şefii de post din Neamţ şi judecătorii ÎCCJ au exact acelaşi reflex. Colegii dlui Şoric au explicat de ce îi iau apărarea, o fac “din inimă”, pentru că “ne-a înţeles şi ne-a sprijinit”. Cu alte cuvinte, cu expresia comună, e băiat de gaşcă. Judecătorii ÎCCJ nu au explicat votul lor, nu trebuie să o facă desigur, dar sunt convins că ar fi dat o explicaţie similară. Şi dna Bărbulescu e “de gaşcă”. Prin urmare, nici pentru unii şi nici pentru ceilalţi nu mai contează că situaţia şefului poliţiei Neamţ sau cea a candidatului la CSM sunt certate cu legea. Gaşca oamenilor legii bate şi ruşinează legea.

[Publicat pe Contributors.ro]

Am scris deja două articole, primul când am avut comunicatul privind judecata conflictului între Parlament şi Guvern legat de angajarea răspunderii, comunicat care nu era clar. Apoi am comentat motivarea deciziei, care nu era nici ea clară. Guvernul a cerut o clarificare; a sesizat un conflict juridic de natură constituţională pentru că parlamentul refuză să ia în discuţie moţiunea de cenzură depusă de opoziţie. Avem comunicatul deciziei Curţii… dar stă şi el sub semnul neclarităţii.

Hotnews spune că judecătorii au permis guvernului să continue angajarea, EvZ la fel, Mediafax spune că Curtea a decis că asumarea e constituţională… Reprezentanţii puterii spun acelaşi lucru, în timp ce dl Geoană care reprezintă opoziţia dar conduce Senatul, consideră că decizia Curţii trebuie luată “la pachet” cu cea anterioară şi că în Birourile Permanente reunite, unde opoziţia are puterea, urmează să fie “ucise” ambele procese. Mă întreb, au oamenii aceştia alte informaţii decât comunicatul respectiv? Acesta spune, citez,

“În urma deliberărilor, Plenul Curţii Constituţionale, cu majoritate de voturi, a constatat că există un conflict juridic de natură constituţională între Guvern şi Parlament, generat de refuzul Parlamentului de a dezbate moţiunea de cenzură depusă de opoziţia parlamentară, dezbatere care, odată declanşată, ţinând seama de prevederile Constituţiei, nu poate fi oprită.”
(Curtea Constituţională a României)

Atât.

Acum, mă întreb unde anume e conflictul acesta; conform jurisprudenţei CCR acesta presupune, “acte sau acţiuni concrete prin care o autoritate sau mai multe îşi arogă puteri, atribuţii sau competenţe, care, potrivit Constituţiei, aparţin altor autorităţi publice, ori omisiunea unor autorităţi publice, constând în declinarea competenţei sau în refuzul de a îndeplini anumite acte care intră în obligaţiile lor”. Moţiunea de cenzură e cu siguranţă atributul exclusiv al Parlamentului; şi mai este o prerogativă politică, cu alte cuvinte depunerea, dezbaterea şi adoptarea unei moţiuni nu sunt obligaţii ale instituţiei. În fine, nu se poate spune că refuzul de dezbate şi eventual adopta o moţiune blochează exercitarea unei prerogative a Guvernului…

… Decât dacă moţiunea de cenzură e parte a unui proces constituţional care a început cu o iniţiativă politică a Guvernului şi care se termină în Parlament. Exact, este vorba de angajarea răspunderii. E singurul caz în care refuzul parlamentului de a dezbate o moţiune de cenzură poate fi sursa unui conflict între el şi guvern. De asemenea, la aceeaşi concluzie se poate ajunge şi pe altă cale. Atunci când spune că dezbaterea moţiunii de cenzură nu poate fi oprită, Curtea ignoră cazul în care acest proces e neconstituţional şi neregulamentar – în acest caz dezbaterea poate şi trebuie să fie oprită. Or, Constituţia şi regulamentele camerelor interzic ca aceiaşi parlamentari să iniţieze mai mult de o moţiune de cenzură pe sesiune, cu excepţia cazului în care guvernul şi-a angajat răspunderea. Prin urmare, fie angajarea răspunderii şi moţiunea de cenzură e constituţională; fie angajarea răspunderii e neconstituţională şi cursul ei parlamentar e anulat, caz în care moţiunea de cenzură devine la rândul ei neregulamentară şi neconstituţională şi trebuie oprită.

Pe scurt, încă nu ştiu dacă judecătorii au spus un cuvinţel despre decizia precedentă, comunicatul lasă să se înţeleagă că nu. Pe de altă parte, decizia lor de acum nu poate fi luată la pachet cu cea anterioară, pentru că se contrazic reciproc. Chiar dacă în comunicat nu se spune asta explicit, decizia actuală infirmă faptul că procedura angajării răspunderii ar fi neconstituţională, de vreme ce consideră constituţională, ba chiar obligatorie, continuarea unei proceduri care nu poate fi decât parte a celei de angajare a răspunderii. Sper ca motivarea să clarifice asta, aş vrea foarte mult să mă opresc la episodul III…

Aş începe articolul cu o paranteză: presa românească e mare amatoare de can-can. Singura diferenţă între tabloidele care se ocupă cu astfel de subiecte şi presa “de calitate” este că la cea din urmă locul fotbaliştilor şi starletelor e luat de politicieni şi analişti. În rest, reţeta e aceeaşi: “politicianul X. l-a acuzat pe politicianul Y. de…”, “purtătorul de cuvânt al partidului P1 a spus că cei de la partidul P2 sunt…”, “analistul A consideră că guvernul G este…” etc. Presă? Eu i-aş zice mai degrabă zgomot, împrumutând termenul tehnic care se opune informaţiei. Atunci când nu sunt simple înjurături, ştirile astea prezintă opinii fără vreun fel de argumentaţie sau acuzaţii fără vreun fel de temei. Sunt complet irelevante şi sunt date uitării imediat ce apare noul val de ştiri asemănătoare.

Partea proastă este că zgomotul nu se opune informaţiei, ci o şi ascunde. Am observat, nu o dată, cum ştiri politice importante sunt trecute cu vederea de presă. Ultima ştire din această categorie o reprezintă schimbarea de poziţie a PNL în ce priveşte sistemul de vot. Partidul dlui Antonescu susţine sistemul uninominal:

“Opţiunea noastră pentru sistemul electoral este una pentru vot uninominal în două tururi – pentru primari, preşedinţii de consilii judeţene şi Parlament. Din cele două formule sănătoase şi perfect articulate – vot de listă care respectă principiul proporţionalităţii şi vot uninominal care dă alegătorului ultimul verdict – noi optăm pentru votul uninominal şi considerăm că trebuie făcut pasul de la formula intermediară pe care am consacrat-o la alegerile parlamentare din 2008, la o formulă de uninominal curat, în două tururi”
(Crin Antonescu, preşedintele PNL preluat de EvZ)

Singura observaţie pe care trebuie să o fac apropo de acest pasaj este legată de expresia “uninominal curat”. Nu există aşa ceva; expresia vine din impostura veche care a botezat “uninominal” sistemul de vot adoptat în 2008 pentru alegerile parlamentare, un sistem care e, în realitate, mixt-proporţional original. În rest, nu pot decât să susţin declaraţia preşedintelui PNL.

Împreună cu Mihai am scris foarte mult despre reforma sistemului de vot, pe Inventarul Stricăciunilor Politice. Am scris despre problemele sistemului pe liste şi despre necesitatea schimbării lui. Am scris şi despre sistemul original al dlui Stanciu imediat după ce a fost adoptat, înainte ca acesta să fie pus în practică (aici şi aici). Am vorbit despre motivele care îl fac să fie un pas înainte; am vorbit şi despre probleme pe care le are şi cele pe care nu reuşeşte să le rezolve (aici şi aici). La doi ani după adoptarea lui, şi după runda de alegeri parlamentare desfăşurate conform lui, problemele sunt tot acolo. Una din ele – dificultatea de a forma o coaliţie majoritară funcţională în parlament – este la baza blocajului actual, în condiţiile în care în plen e o majoritate fragilă iar în unele comisii parlamentare şi în Birouri Permanente există o majoritate la fel de fragilă dar de altă culoare politică.

Propunerea reprezintă, în acelaşi timp, o provocare şi o oportunitate pentru toate partidele.

Pentru PSD, care conduce detaşat în sondaje, reprezintă posibilitatea de a ieşi din zodia “combinagiilor”, reprezentată de dl Hrebenciuc şi, mai nou, de dl Geoană: oameni pentru care reţeta succesului stă în diverse combinaţii şi negocieri obscure, trafic netransparent de posturi şi de decizii. Mă văd obligat să dau ca exemplu aici înţelegerea dintre PNL şi PSD din 2007: PNL primea sprijin politic, inclusiv împotriva adoptării sistemului de vot uninominal, în schimb PSD primea promisiunea unui sprijin politic pentru un guvern după alegerile parlamentare din 2008. Refuzul PNL de a onora înţelegerea în 2008, precum şi eşecul de după 2009 l-au determinat pe dl Ponta să schimbe macazul, şi să vorbească de victorie pe cont propriu. Însă înfrângerea moţiunii de cenzură l-au “îmblânzit” la loc, şi preşedintele PSD vorbeşte din nou de alianţe şi combinaţii cu PNL. Pentru dl Ponta pasul înapoi e cu siguranţă amar. E treaba lui; problema, din punctul de vedere al interesului public, este că în condiţiile în care cele două partide se înţeleg atât de greu chiar şi în opoziţie, o eventuală coaliţie are toate şansele să fie instabilă şi imprevizibilă, cu toate problemele care decurg de aici.

Pentru PNL adoptarea unui sistem majoritar e o oportunitate de a se afirma ca principal partid pe scena politică. E o cale de a ieşi din postura de partid “balama” (partid care îşi oferă sprijinul oricărui partid mai mare, contra unor beneficii politice uneori excesive), sau din postura şi mai îngrijorătoare de partid anti-sistem (partid care refuză programatic orice fel de coalizare cu oricare din partidele mari).

Pentru PD-L propunerea este un test. PD-L este la ora asta pe locul trei în sondaje, într-o postură în care, teoretic, trecerea la un sistem majoritar i-ar afecta ca număr de parlamentari. În aceste condiţii partidul prezidenţial trebuie să decidă dacă îşi asumă acest risc; asumarea ar fi o dovadă de coerenţă (să nu uităm că există un referendum pentru vot uninominal, referendum la care PD-L a pledat pentru DA), dar, mai important, ar fi o dovadă de maturizare. Ar însemna că PD-L este destul de sigur pe viitorul său ca partid politic încât să accepte să treacă printr-un ciclu electoral din care riscă să iasă serios şifonat din pricina sistemului de vot. Alternativa ar fi să se reîntoarcă la confortul sistemului proporţional şi să spere că într-o bună zi o altă “locomotivă” şi/sau conjunctură fericită îi vor aduce din nou la putere.

În fine, e bine dacă problema se pune de acum, deşi mai sunt doi ani până la alegerile parlamentare la termen. Experienţa anterioară a arătat cât de dificilă poate fi o astfel de schimbare de sistem şi cum, dacă e lăsată până în ultima clipă, riscă să fie abandonată, ca în 2004, sau să fie adoptat un proiect făcut în pripă, ale cărui defecte să se vadă doar după alegeri, aşa cum s-a întâmplat în 2008.

Sistemul, ca un film prost

Citesc la ştirile mondene că Nicholas Cage face aici un film a cărui acţiune e plasată tot în România. Dacă înţeleg bine, subiectul filmului este ceva gen “iad pe şosele” şi, la modul figurativ cel puţin, se potriveşte. Traficul din România e departe de a fi ceva foarte angelic sau măcar ordonat. Totuşi, există un gen de filme de acţiune care nu ar putea fi plasat în ţara noastră, nici chiar cu suportul profesionist al vreunei vedete de Hollywood. Genul de filme care ar putea fi rezumat la “individ vs sistem”. Cred că ştiţi reţetele:

“Evadarea”. Un condamnat face un plan elaborat de a ieşi din închisoare, care poate presupune de la evadări cu elicopterul la târâtul printr-un canal mizerabil. E urmărit insistent de poliţie dar într-un final dramatic scapă, dacă e eroul bun. Dacă e eroul rău, e prins şi trimis înapoi la puşcărie. Cum ar fi la noi filmul similar? Condamnatul se duce la un medic şi obţine un diagnostic, are testicolele atrofiate sau e claustrofob şi nu suportă regimul de detenţie. Pe baza lui autorităţile îl pun în libertate şi nu-l mai urmăreşte nimeni. The end. Regizorul nu poate nici măcar să obţină un efect dramatic la obţinerea diagnosticului, indiferent cum ar filma el nu e niciun mister cum se fac lucrurile astea. “Dramă în curtea de judecată” Aici eroii principali sunt avocaţii sau procurorii, judecătorul sau membrii juriului. Avem tactici ale apărării şi acuzării, martori şi dovezi surpriză, pledoarii patetice, suspans până în final când se dă verdictul şi eroul e achitat, dacă e bun, sau condamnat, dacă e rău. Cum ar fi la noi filmul similar? Foarte repetitiv, mă tem. Scena 1. Inculpatul cere amânare, pentru că nu are avocat. Scena 2. Avocatul cere amânare pentru a copia dosarul. Scena 3. Avocatul cere amânare pentru a studia dosarul. Scena 4. Amânare, nu au fost citate corect părţile. Scena 5. Se ridică o excepţie de neconstituţionalitate. Scena 6. Amânare, inculpatul nu s-a prezentat. Scena 7. Amânare… etc. Magia filmului nu poate face multe în situaţia asta, poate să sară peste câteva scene şi să comprime lunile şi anii, dar chiar şi aşa, produsul final nu ar avea nimic dramatic, nici măcar comic.

Ca să poţi face un erou din sistem, fie de partea binelui, fie de partea răului, el trebuie să aibă caracterul lui normal, adică trebuie să fie masiv, mecanic, rece şi redutabil. Nu poţi face erou dintr-un sistem care e debil şi inept. Şi problema nu e doar în sala de cinema. Înainte să exaspereze publicul spectator la un eventual film, “evadarea” în variantă românească exasperează publicul în general. Justiţia românească creează în rândul justiţiabililor şi publicului un sentiment de confuzie şi enervare mai mare decât ar creea un film despre ea spectatorilor.

Un episod în parlament

Am lăsat la final ultimul gen de filme din categoria sus-pomenintă: “drama politică”, bătălia pe o lege dusă până la suspansul ultimului vot din parlament. Nu e doar film, îmi amintesc că au fost cazuri în parlamentul britanic în care puterea şi-a adus la vot parlamentarii direct din pat (de acasă sau de la spital) pentru că votul era prea strâns şi riscau să-l piardă. Cum ar fi filmul similar din parlamentul nostru? Pe fondul unui dezinteres general, conducerea Camerei ar număra 170 de voturi pentru, chit că doar 80 de parlamentari sunt prezenţi.

Da, acesta e motivul pentru care preşedinta Camerei deputaţilor şi secretarii de la şedinţa în care s-a adoptat legea pensiilor trebuie să demisioneze. Sunt responsabili pentru un episod de funcţionare debilă şi ineptă a sistemului, sunt responsabili pentru o greşeală, nu pentru o scăpare, sunt responsabili pentru o greşeală deloc trivială. Cererea opoziţiei este cât se poate de legitimă. Fără o asumare a responsabilităţii pentru episodul respectiv sistemul va continua să funcţioneze în acelaşi mod.

Aici am văzut că se aduc două argumente împotriva sancţionării responsabililor. Primul e de tipul “scopul scuză mijloacele”, legea respectivă e bună şi trebuia să treacă. Nu am să intru aici în dezbateri politice apropo de legea pensiilor, pentru că nu am motiv. Problema cu o justificare de tipul “scopul scuză mijloacele” este că, lăsând în confuzie ce anume e un scop şi ce e un mijloc, ajunge în final să scuze orice. Sunt absolut de acord că lipsa unei legi a pensiilor riscă să compromită sistemul de asigurări sociale. Dar lipsa unui minim respect din partea demnitarilor şi instituţiilor faţă de formă, faţă de legi şi regulamente riscă să compromită întreg sistemul. Pe ce temei posibil evitarea primului scenariu intră la categoria “scop” iar evitarea celui de-al doilea intră la categoria “mijloc”?

Al doilea argument este “şi ceilalţi au făcut-o”. La fel ca în cazul anterior, nu contest că afirmaţia e adevărată, ci că are valoare de argument. Faptul că e ipocrit, şi este, nu înseamnă că demersul opoziţiei e mai puţin legitim. Politicienii au mare drag de privi orice situaţie prin prisma “ei contra noi”, şi de a găsi justificări în asta. De multe ori, însă, sunt “ei şi ei” contra publicului. Politicienii noştrii au mai prins un mare drag faţă de termenul “cutumă”, termenul sună frumos. Pe bună dreptate; că tot vorbeam de parlamentul britanic, acolo e un întreg sistem care funcţionează pe bază de cutume. Însă doar termenul e la fel, înţelesul e diferit, opus chiar. Căci o cutumă acolo înseamnă o regulă nescrisă pe care o respectă toată lumea pentru că e bună. La noi cutumă înseamnă cel mai adesea o regulă nescrisă şi rea, pe care o adoptă puterea pe temeiul că şi ceilalţi au făcut la fel cât au fost la putere. La ei e un mod de a merge înainte, la noi e o justificare ca să ne învârtim în cerc.

[Publicat pe contributors.ro]

Am pus întrebarea asta înainte să avem motivarea Curţii. Acum o avem şi, din păcate, întrebarea rămâne la fel de pertinentă ca înainte. Fără să analizez temeinicia argumentelor, decizia Curţii este cât se poate de confuză.

Natural, primul lucru pe care trebuie să-l facem ca să răspundem la întrebare e să citim decizia respectivă, “Cu majoritate de voturi, Curtea Constituţională, în numele legii decide” două lucruri: unu, angajarea răspunderii guvernului pe legea educaţiei e neconstituţională şi doi, ea a declanşat un conflict juridic de natură Constituţională între Guvern şi Parlament. În motivare (nu în decizie!) Curtea se pronunţă şi asupra cererii reprezentantului Parlamentului de a opri procedura de angajare a răspunderii: judecătorii declară că nu ţine de competenţa lor, ci că soluţia trebuie să vină de la autorităţile aflate în conflict.

E limpede? Nu, nu e limpede deloc. Să le luăm pe rând. Judecătorii s-au împărţit patru la patru pentru şi împotrivă. Al nouălea judecător, dl Petre Lăzăroiu, a scris o “Opinie Concurentă” în care spune că e de acord cu punctul doi al deciziei (existenţa unui conflict) dar nu e de acord cu punctul unu, faptul că angajarea e neconstituţională.

“Această împrejurare poate conduce şi la concluzia atenuării conflictului între cele două autorităţi, motiv pentru care, în dispozitivul deciziei sus menţionate nu trebuia să figureze sintagma “angajarea răspunderii este neconstituţională şi a declanşat un conflict”, ci doar constatarea declanşării şi existenţei conflictului prin angajarea răspunderii Guvernului. ”
(judecătorul Petre Lăzăroiu)

Dl Lăzăroiu nu e de acord cu decizia majorităţii la acest prim punct… Am scris majoritate? Păi, haideţi să numărăm, sunt patru judecători care susţin că angajarea răspunderii e neconstituţională, patru judecători care sunt împotrivă, cu dl Lăzăroiu fac cinci. Sugerez dlor judecători să numere pe degete şi să compare, cei care sunt împotrivă (cinci) sunt mai mulţi decât cei care sunt pentru (patru), nu? Deci sunt majoritatea. Cum de figurează atunci acest punct în decizia Curţii?? Dacă Curtea nu revine singură asupra acestei greşeli ridicole atunci guvernul ar trebui să ceară el însuşi Curţii să o facă, sesizând un conflict între el şi CCR. Iar dl Lăzăroiu ar trebui să ne explice cum înţelege el conceptul de “opinie concurentă”.

Trecem la punctul doi. De data asta el e chiar opinia majorităţii, există un conflict instituţional între Guvern şi Parlament declanşat de decizia primei instituţii de a-şi angaja răspunderea pe proiectul de lege al Educaţiei. Bun. Dnii judecători nu ne spun, însă, cum anume se manifestă acest conflict; ne spun doar care e cauza, nu şi care e efectul. Parlamentul e împiedicat să îşi exercite vreo atribuţie? Care? Cum anume? Guvernul şi-a depăşit atribuţiile în relaţia cu Parlamentul? Cum anume? De altfel judecătorii se grăbesc şi, citând mecanic decizia precedentă, spun:

“Prin urmare, chiar dacă la prima vedere posibilitatea angajării răspunderii nu este supusă niciunei condiţii, oportunitatea şi conţinutul iniţiativei rămânând teoretic la aprecierea exclusiva a Guvernului, acest lucru nu poate fi absolut, pentru că exclusivitatea Guvernului este opozabilă numai Parlamentului, şi nu Curţii Constituţionale ca garant al supremaţiei Legii fundamentale.”
(CCR, motivarea deciziei)

Am subliniat eu: parlamentul nu poate condiţiona iniţiativa angajării răspunderii. Cum poate fi atunci în conflict cu guvernul în aceste condiţii? Cele două enunţuri se exclud reciproc! Sigur, odată ce iniţiativa angajării răspunderii a fost luată de guvern, desfăşurarea procedurii în sine este exclusiv atributul parlamentului, până la momentul adoptării sau nu a unei moţiuni de cenzură. Dar atunci unde e conflictul? Între Parlament şi Parlament?

De altfel, nu doar că decizia nu spune nimic despre cum se manifestă acest conflict care ar exista între cele două instituţii, ci nu spune nimic nici despre cum s-ar putea rezolva el. Pretenţia Curţii că solicitarea excedează competenţele sale mi se pare absurdă. Legea fundamentală îi cere Curţii să soluţioneze conflictele, nu doar să le constate. Cum anume poate face asta dacă nu obligând o instituţie să pună capăt actelor prin care încalcă Constituţia? Judecătorii spun: soluţia aparţine în exclusivitate autorităţilor aflate în conflict. Păi, se presupune că conflictul a ajuns pe masa Curţii tocmai pentru că autorităţile nu l-au putut soluţiona!

Se presupune, zic. Pentru că, repet, nu e clar cum se manifestă acest conflict, nu e clar cum poate să existe un conflict instituţional între cele două instituţii în condiţiile în care, fix la capătul procedurii care se spune că l-a declanşat, guvernul responsabil de el poate fi demis, cu tot cu proiect, de către parlament. De altfel, parlamentul a decis continuarea procedurii de angajare. Dacă CCR ar continua să pretindă că e un conflict între cele două instituţii ar fi în situaţia dintr-un banc, ar face o faptă bună trecând o bătrână strada, împotriva dorinţei ei; ar sesiza o situaţie conflictuală împotriva deciziei ambelor autorităţi aflate în conflict!

Pe scurt, fie guvernul Boc renunţă unilateral la angajarea răspunderii, ceea ce ar fi în mod evident o decizie înafara Constituţiei de vreme ce parlamentul a votat deja calendarul ei şi procedura e deja în desfăşurare; fie persistă în acest conflict fantomatic şi continuă o angajare declarată neconstituţională de judecători cu un vot de 4 la 5. Din această dilemă nu se poate ieşi – a zis Curtea Constituţională.