De ce nu se intampla niciodata invers? De ce nu se intampla niciodata ca Parlamentul sa aiba o atitudine echilibrata si corecta, cu care sa contracareze un eventual exces al Presedintelui sau al Executivului? Daca populatia sprijina efortul anticoruptie, de ce nu a fost presedintele cel care sa doreasca disparitia DNA, si Senatul cel care sa i se opuna, spunand “Nu, noi suntem reprezentantii poporului, nu putem permite asa ceva?” De ce presedintele e cel care trebuie sa lupte impotriva cheltuielilor nejustificate pe care Parlamentul e foarte grabit sa le faca? Imi amintesc remarca unui congresman american; confruntat cu cererile de fonduri din partea Administratiei, acesta a rabufnit “Presedintele ne trateaza ca pe un ATM!” De ce oare la noi directia reprosului este mereu contrara? Sa ne refugiem, a cata oara!, in acel bocet prelung si fantastic care decreteaza ca tot ce nu merge bine la noi “e o problema de mentalitate”?
In Parlament urmeaza sa se voteze un proiect de lege care nu-i convine ministrului Blaga. Acesta posteaza un filtru de jandarmi la intrarea in institutie, intra doar parlamentarii convenabili si proiectul cade. Parlamentul amendeaza un proiect al guvernului; dl Tariceanu este nemultumit, gaseste un pretext – de exemplu, pentru ca parlamentarii nu au adus destule argumente – si refuza sa-l aplice. Pe masa presedintelui ajunge un proiect de lege votat de Parlament. Dl Basescu decreteaza ca legea e neconstitutionala si o arunca la cosul de gunoi. mai mult…
