Alt scandal. Președintele ar fi încălcat Constituția numindu-l pe dl Diaconescu la ministerul Afacerilor Externe, fără acordul parlamentului. Nu știu cine a spus primul chestia asta, dl Corlățean oare? De obicei, nebunul care aruncă piatra e un politician; dar în loc să se chinuie să o scoată, ca înțelepții zicalei cu pricina, mass-media o înghite de obicei pe nemestecate. Cam acesta e nivelul ei de înțelepciune.

Să vedem despre ce e vorba. Constituția noastră prevede în articolul 85 două moduri de a numi miniștrii la remaniere: aliniatul 2, direct prin decret prezidențial, la propunerea premierului; sau aliniatul 3, prin decret prezidențial, pe baza aprobării parlamentului cerută de premier. Acest din urmă caz este dacă remanierea ar schimba, citez, ”structura sau compoziţia politică a Guvernului”. Numirea dlui Diaconescu ar fi neconstituțională, ni se spune, pentru că prin înlocuirea unui membru PDL cu unul de la UNPR s-ar fi schimbat compoziția politică a guvernului, și remanierea ar fi trebuit aprobată de parlament.

Interpretarea aceasta e eronată. Compoziția politică a guvernului se referă la partidele care îl compun, indiferent de portofoliile pe care le ocupă; prin urmare înlocuirea unui membru PDL cu unul de la UNPR nu schimbă nimic din acest punct de vedere, de vreme ce, cele două partide continuă să fie membre în guvern. Se aplică aliniatul (2) al articolului 85, deci numirea e cât se poate de constituțională.

Pot înțelege și scuza o confuzie făcută cu bună credință de un om obișnuit, textul constituțional e departe de a fi foarte clar formulat. Însă, politicienii și ziariștii nu au scuza asta. Ei ar trebui să știe nu doar pe baza interpretării Constituției, ci și a precedentului. Astfel de rocade s-au mai întâmplat, deși rar (pentru că partidele coaliției de guvernare negociază la început portofoliile, și remanierea se face din același partid). În guvernul Tăriceanu II au fost adoptați independenți (dnii Predoiu, Cioloș și Comănescu); în guvernul Tăriceanu I, dl Atanasiu (PNL) a fost înlocuit cu dl Frunzăverde (PD). În toate aceste cazuri, miniștrii au fost numiți pe baza art. 85 alin (2), la fel ca dl Diaconescu, pentru că nu se schimbase compoziția politică a guvernului.

Dl Vosganian se dă pe sine ca exemplu de numire făcută cu aprobarea parlamentului. Așa este, pentru că dl Vosganian a fost numit în urma retragerii PUR din guvern, de asta s-a aplicat alin (3). Alții dau exemplu numirea dlui Oprea, dar dl Oprea a fost numit odată cu întreg cabinetul Boc II, deci nu poate fi vorba de o remaniere.

Îmi amintesc că atunci când am auzit prima oară chestia asta cu ”noua încălcare a constituției de către Băsescu” am zis că e o glumă proastă (măcar pentru că e răsuflată). Acum gluma asta văd că ia amploare, dl Ponta s-a dus cu aceeași poveste la ambasadori să se plângă că șeful statului încalcă legea fundamentală… Te doare capul. O altă zicală de-a noastră spune că minciuna are picioare scurte; o fi având, dar cu ajutorul unei prese incompetente și/sau partizane, minciuna de partid zburdă cu piciorușele alea scurte mai ceva decât cel mai atletic adevăr.

Consider că suprapunerea alegerilor locale cu cele parlamentare, prin extinderea mandatelor autorităților locale, este o decizie gravă și inacceptabilă a actualei puteri; legea nu ar fi trebuit votată și oricum ar trebui retrasă. Argumentul principal (nu unic) pentru această afirmație este că o modificare de acest fel, făcută pentru ceea ce puterea percepe a fi interesul ei imediat și partizan, duce la crearea unui precedent. De fapt, la întărirea lui, pentru că el deja există. Puteri succesive vor dori același lucru: schimbarea unilaterală și pe ultima sută de metri a legislației electorale. Asta va duce la volatilitate; adică la lipsa unor reguli stabile, acceptate, predictibile pentru desfășurarea alegerilor.

De ce ar fi așa ceva de nedorit? Pentru că procesul electoral democratic nu se reduce la vot, altfel n-ar mai avea nicio noimă. Menirea alegerilor este să legitimeze o putere și un program politic, prin urmare electorii au dreptul la mai mult decât un vot: au dreptul să vadă o legătură clară, naturală și puternică între votul lor și rezultatul lui, inclusiv direcția politică adoptată de stat după alegeri. Orice lucru care afectează această legătură, în fiecare din cele 3 atribute ale ei, reprezintă ceva inacceptabil. Iar volatilitatea legilor electorale afectează claritatea legăturii, pentru că durează până când alegătorul mediu vede relația dintre vot și rezultatul lui conform sistemului electoral – de obicei, înțelegerea asta vine pe baza experienței. De asemenea, mai e afectată puterea legăturii, pentru că schimbarea permanentă a legilor electorale dă publicului senzația că rezultatul alegerilor a fost determinat mai puțin de vot, cât de schimbarea electorală respectivă. Senzație uneori îndreptățită, cel puțin în parte.

Am mai scris despre asta. Curtea Constituțională urmează astăzi să se pronunțe asupra constituționalității legii care prevede comasarea. Am mai scris și despre modul de funcționare al acestei instituții:
1. Curtea Constituţională trebuie să fie oarbă în exercitarea rolului de protejare a Constituţiei.
2. Curtea Constituţionale trebuie să fie permanent şi extraordinar de atentă să nu îşi folosească puterile pentru nimic altceva.

Se vorbește des despre Curte ca instituție sau despre decizii ”politizate” pe care le-ar lua judecătorii de acolo. În general, însă, comentatorii definesc expresia asta după tipicul ”decizia Curții e politizată pentru că eu nu o consider bună; consider că a fost dată pentru partidul căruia îi sunt împotrivă etc.” Definiția asta ignoră rolul Curții și este, în mod ironic, contradictorie. O decizie politică este, prin definițe, o decizie pe care cel sau cei care o iau o consideră oportună; și nu au nevoie de altceva pentru a avea dreptul s-o ia. Curtea Constituțională, însă, la fel ca orice altă Curte, nu are dreptul să ia deciziile pe temeiuri de oportunitate, ci strict pe temeiuri de lege. Cei 9 judecători ar putea avea o opinie foarte puternică și foarte bine argumentată că această lege e una proastă. De fapt, sper să aibă, așa o consider și eu! Însă ei își pot urmări aceste opinii doar în exact aceeași măsură în care pot să o fac și eu și ceilalți cetățeni ai României: de la exprimarea lor publică și până la vot. În calitatea lor de judecători, trebuie să lase opiniile personale la o parte; Curtea nu are voie să ia decizii politice, cu alte cuvinte nu are dreptul să ia decizii pe temeiul că judecătorii le consideră oportune, indiferent de tăria argumentelor, indiferent cine altcineva le mai consideră astfel. Apărarea legii fundamentale este singurul temei care le poate îndreptăți deciziile; prin urmare, când vine vorba de o lege, singurul motiv pentru care judecătorii i se pot opune e că ar încălca Constituția.

Or, în ce privește comasarea alegerilor, nu găsesc un singur pasaj în textul legii fundamentale care ar putea să fie încălcat de textul ei. Constituția nu specifică durata mandatului autorităților locale; prin urmare acest lucru poate fi stabilit, și modificat, de legislativ așa cum consideră oportun (cu alte cuvinte, e o decizie politică a parlamentului). Dacă durata unui mandat este prelungită în mod nerezonabil atunci se poate argumenta că se încalcă pasajul constituțional privind caracaterul ales al administrației locale. Dar prelungirea cu șase luni a unui mandat nu poate intra în această categorie…

Nu știu exact conținutul contestației depuse; poate sunt alte argumente, de formă, care să fie valide. Cel de fond însă, nu e valid. Din nefericire, Curtea Constituțională a dezamăgit mult prea des, a ignorat mult prea des rolul de gardian al Constituției și a luat decizii politice, decizii pentru care a adus argumente de oportunitate. De cele mai multe ori, deciziile astea nu au fost neapărat, în intenție cel puțin, o încercare a Curții de a câștiga mai multă putere; de cele mai multe ori speculez că la baza lor a stat chiar un fel de lașitate, o încercare de a lua decizii care să supere pe cât mai puțini din actorii politici, în principal. Tot din nefericire, citesc extrem de rar comentarii privind deciziile Curții care să țină cont de asta. Cum spuneam mai sus, de obicei Curtea e criticată pentru ”decizii politice” cu argumentul că decizia nu este în acord cu politica pe care comentatorul cu pricina o susține.

În ce mă privește, politica pe care o susțin e că legea privind comasarea alegerilor este o greșeală gravă și trebuie retrasă. Dar asta nu înseamnă că voi cere judecătorilor să blocheze legea, adică să ia o decizie politică fără temei constituțional. Cei care au aceeași opinie despre oportunitatea legii ar trebui să ceară decizii politice instituțiilor care au acest drept, și anume parlamentului. Nu doar legea trebuie retrasă, ci și precendentul trebuie oprit modificând și Constituția: orice modificare de substanță a legilor electorale nu poate intra în vigoare decât după următoarele alegeri generale sau referendum național desfășurate pe legea veche.

Iată ce povestește unul dintre participanții la dialogul de luni:

“(…) exista un caz la brasov, cand 112 a trimis o ambulanta privata la un caz grav. din lipsa de echipament, medicul acesteia, a chemat o ambulanta smurd. intarzierea a fost fatala bolnavului…”
ice kube

Cazul merită o explicație. Ambulanțele private au voie să primească și să deconteze la stat urgențe minore. Urgențele majore, în schimb, nu pot fi decontate la stat, acestea sunt ”destinate” doar ambulanței și SMURD. Urmarea? În teorie, ambulanțele private s-ar putea ocupa și de astfel de urgențe. În practică, însă, cu greu și-ar putea acoperi măcar cheltuielile pentru așa ceva. De vreme ce nu sunt decontate astfel de servicii, alternativa ar fi să ceară bani direct pentru intervenții. Și, atunci când e posibil, acest lucru e șocant, după cum puteți citi în exemplul pomenit aici. E șocant nu doar pentru că există falsa senzație că serviciul public e gratis, ci și pentru că pierderea inevitabilă de timp cu plata agravează situația. Prin urmare, e de înțeles de ce ambulanțele private nu sunt echipate sau pregătite pentru urgențe majore. De unde și cazuri cum e cel de mai sus. De vreme ce e al doilea de care aflu întâmplător în câteva zile, pot presupune că nu sunt deloc izolate. Sigur, aici e posibil ca ambulanța să fi fost chemată din greșeală; dar e posibil și să fi fost chemată, la fel ca în cazul celălalt, pentru că altele nu erau disponibile. Din păcate, doar cele indisponibile aveau echipamentul necesar.

Or, asta voia să schimbe proiectul de Lege a Sănătății în ce privește medicina de urgență. Voia ca și alți furnizori de servicii de urgență majoră, nu neapărat privați, să poată fi plătiți de la bugetul de stat. Cu alte cuvinte, practic, să poată funcționa. Dacă ar fi fost în vigoare, poate că ambulanța aia privată ar fi avut echipament și pregătire necesară pentru intervenție, și pacientul ar fi supraviețuit. Sigur? Nu, n-am cum să știu. Posibil? Cu siguranță că da.

Dar, dacă nu știu ce s-ar fi întâmplat în cazul respectiv dacă proiectul de Lege a Sănătății ar fi fost în vigoare, știu foarte bine ce prevedea acest proiect, și ce nu prevedea.

E un nou caz în care constat că în dezbaterea publică lucrurile stau anapoda. Consensul general între comentatori pare să fie următorul: manifestațiile împotriva legii sănătății, pro-SMURD, pro-Arafat au fost frumoase, corecte, principiale etc. în schimb e un lucru urât faptul că partidele de opoziție vor să se folosească de ele pentru scopurile lor proprii, că e ceva rău și rușinos să organizeze ei manifestații. Or, aș zice că lucrurile stau exact invers.

Opoziția trebuie să facă… opoziție. E un rol esențial al acestor partide acela de a prelua nemulțumirea publică, de a fi purtătorii ei de cuvânt, de a o capitaliza în sprijin politic, eventual pentru următoarele alegeri. Este modul în care un sistem democratic funcționează, și aici și aiurea. Nu înțeleg pe ce temei ar trebui să procedeze altfel. Există oameni nemulțumiți sau chiar revoltați de actuala putere, au destule temeiuri pentru asta (nu că ar trebui să dea socoteală pentru opiniile lor cuiva, oricum). Nu înțeleg de ce acești oameni ar trebui să se abțină să își arate și să-și susțină părerea despre guvernare; sau, dacă consideră că au o alternativă politică mai bună, ar trebui să fie rușinați să și-o exprime, de la manifestare publică (non-violentă) și până la – și mai ales – la vot. E legitim și e cât se poate de normal și principial.

Ce mi se pare complet anormal este celălalt tip de manifestare, să mărșăluiești sub afișe care vor “salvarea” SMURD, protestează împotriva desființării sau a privatizării serviciului. E un fals; mai mult, aș fi putut înțelege că în primele zile a fost o eroare făcută cu bună-credință, însă mi-e foarte greu să cred același lucru acum, deci e un fals făcut cu rea-credință. Or, cum poate fi corect, frumos, principial să susții public o minciună?

Sa presupunem ca aveti o matusa putred de bogata care tocmai s-a intors dintr-o vacanta, dintr-un loc paradisiac din marile sudului. A deschis televizorul si surprinsa, va cere sa-i explicati ce s-a intamplat. In vremurile actuale, a avea o ruda bogata poate fi o sansa, mai ales daca aceasta a depasit o anumita varsta. Asa ca ar fi mai bine sa-i faceti pe plac, dar cum ? Cel mai simplu ar fi desigur sa-i relatati cronologic succesiunea evenimentelor. Dar daca matusa e pisaloaga, ceea ce e foarte probabil statistic vorbind, s-ar putea sa nu se multumeasca cu atat. De ce se manifesteaza – si inca atat de violent – impotriva unei legi care a fost deja retrasa? Sau, daca manifestatiile sunt pentru sustinerea lui Raed Arafat, cum se face ca ele depasesc in amploare pe toate celelalte din ultimii ani? Ani in care s-au taiat salarii, stimulente, alocatii, pensii speciale samd, motive care ar fi justificat in mai mare masura o miscare de protest.

Nu-i usor de explicat in mod rational o manifestare irationala. Fiindca, in mod evident, o buna parte din manifestanti, si in special cea mai violenta, nu are o motivatie clara. Exista mereu si pretutindeni un procent de populatie gata oricand sa protesteze imotriva autoritatii statului, fara sa aiba vreun motiv pentru aceasta. Sau, mai precis, care cauta orice pretext pentru ca s-o faca. Poate unii sunt suporteri, altii studenti, aceasta are mai putina importanta.  Am vazut recent miscari de protest violente de acest tip in Anglia.  Marile miscari de protest din mai 1968 din Franta au inceput prin ocuparea unui etaj al unei facultati de catre un grup de studenti anarhisti care isi spuneau “Turbatii”. Si decretarea unei “zile anti-imperialism” pentru a doua zi. Am primit astazi un mesaj pe un grup care cerea tuturor membrilor sa se alature miscarilor studentesti de protest din Bucuresti, pentru a incerca sa schimbam ceva. L-am intrebat ce anume si mi-a raspuns ca trebuie sa aratam ca existam, ca nu putem sta pasivi. Oricat am incercat, n-am reusit sa aflu daca dorea cu adevarat ceva de fapt. Din fericire, suntem cam departe de Bucuresti, altfel nu ma indoiesc ca ar fi organizat un mars catre Piata Universitatii.

Ar fi insa o greseala sa reducem lucrurile la atat. Nu incape indoiala ca protestele au si o componenta sociala. Frustrarile legate de masurile de austeritate s-au tot acumulat de ani incoace. Sa nu uitam totusi ca la un anumit moment s-au redus salariile bugetarilor cu un sfert. In Grecia pentru o reducere de patru ori mai mica s-a ajuns la manifestatii cu victime. Se poate pune intrebarea de ce aceste manifestatii nu au avut loc mai devreme. O explicatie ar fi ca nu a existat un lider politic sau sindical in jurul caruia sa se cristalizeze aceste proteste. Lipsa de credibilitate a lui Traian Basescu nu e sinonima cu o popularitate foarte mare a oponentilor sai politici. Iar liderii de sindicat, deseori asociati cu fapte de coruptie,  au o imagine proasta. De data aceasta insa, opozantul, pe care presedintele si l-a desemnat el insusi, se bucura de o mare popularitate. Iata de ce, chiar daca subiectul divergentei intre Traian Basescu si Raed Arafat este unul minor, s-a ajuns ca numele celui din urma sa fie ridicat la rangul de simbol al miscarilor de protest.

In fine, exista un aspect despre care se vorbeste foarte putin, si anume cel politic. Poate parea contradictoriu cu ceea ce am scris in paragraful precedent, dar nu este, fiindca acest aspect este ignorat pana si de majoritatea manifestantilor. Poate ca nu v-a scapat faptul ca intre mobilizatorii diverselor manifestatii din tara au fost identificati, sau cel putin desemnati, diversi membri PNL. Au fost SMS-urile lui Fenechiu la Iasi, dar s-a vorbit si de Bucuresti,  Piatra Neamt,  Ramnicu Valcea…Nu m-ar mira sa aflu ca printre declansatorii flash-mob-urilor se afla destui tineri liberali. De altfel, Crin Antonescu insusi, fara a recunoaste implicarea directa in organizarea manifestatiilor, a vorbit despre demararea “suspendarii in strada” a presedintelui. “Suspendarea” este cuvantul cheie pentru a intelege partea politica a evenimentelor la care asistam. Despre suspendarea presedintelui vorbeste mai mult Crin Antonescu, iar cand liderii USL vorbesc impreuna, daca-i ascultati atent veti observa ca vorbesc pe voci diferite. Amandoi sunt de acord ca presedintele trebuie suspendat, dar, in timp ce Crin Antonescu vorbeste de calendar precis, de demarare in strada si asa mai departe, Victor Ponta spune “probabil in 2013″. Explicatia este simpla: daca victoria USL la alegerile din acest an  este intrucatva previzibila, ea ar putea fi inceputul sfarsitului pentru cariera politica a lui Crin Antonescu. Daca alegerile prezidentiale au loc la termen, in 2014, nimeni si nimic nu-i vor putea garanta sustinerea PSD-ului, fiindca acesta n-ar avea absolut niciun interes sa i-o acorde. In schimb, daca presedintele Basescu este suspendat, sau isi da demisia, alegerile prezidentiale desfasurate in acelasi timp cu cele parlamentare l-ar plasa pe liderul PNL intr-o pozitie de forta. Victor Ponta nu doreste acest lucru, motiv pentru care mimeaza – folosind critici cat mai virulente – adeziunea la proiectul suspendarii presedintelui, fara insa a face nimic concret in acest scop. Iata de ce liberalii incearca sa profite de evenimentele din ultimele zile, pentru a declansa demersul de suspendare. Interesul lor este ca manifestatiile sa se amplifice pana la un punct in care demisia sau suspendarea lui Basescu sa apara ca unica alternativa. Asa putem intelege declaratia lui Antonescu de astazi conform careia  ”USL se alatura pasnic protestelor” fiindca “asa nu se mai poate”, si in general faptul ca seful liberalilor este mult mai vocal decat colegul sau Ponta in ultimele zile.

Iata explicatia cea mai buna pe care  as fi capabil sa o dau  matusii mele bogate. Dat fiind insa ca aceasta, din pacate, nu exista, am scris-o pentru  cititorii blogului de fata.

Pe vremuri,  copil fiind, jucam uneori sah impotriva unui unchi de-al meu foarte priceput la treaba aceasta. Partidele dintre noi semanau intre ele. Pe la inceputul jocului, unchiul meu imi atragea atentia ca facusem o mutare gresita si imi propunea sa o refac. O mutare aparent anodina, ba care mi se parea uneori chiar foarte buna. Incapatanat de felul meu, refuzam propunerea. Si de la aceasta mutare, treptat, dar ireversibil pozitia mea se deteriora  in timp ce incercam cu toate fortele mentale sa ma apar si sa-i demonstrez in acelasi timp ca nu gresisem. Pana cand ma vedeam obligat sa abandonez.

Dar sa lasam deoparte aceasta povestioara care nu este decat un pretext pentru ceea ce urmeaza. Sa enuntam  niste adevaruri obiective. Sistemul nostru public de sanatate functioneaza prost. Oamenii nu sunt multumiti de modul in care sunt tratati. Asistam la un veritabil  exod al medicilor in tarile vestice. Un studiu publicat de un institut international, nu mai devreme decat luna decembrie  a anului trecut, arata ca doar 6% dintre romani sunt multumiti de sistemul public de sanatate. Sase la suta !! Procentul cel mai mic din toate cele 28 de tari in care s-a efectuat acest studiu. O reforma profunda a sistemului medical si de asigurari este deci absolut necesara, dar niciunul dintre cei saisprezece  ministri ai sanatatii din 90 si  pana acum nu s-a gandit  sa o faca. Il includ aici si pe actualul ministru Ritli, fiindca  dupa cum se stie proiectul depus recent de guvern a fost initiat de presedintele Basescu. Faptul ca presedintele “si-a depasit atributiile constitutionale” deranjeaza mai ales pe la anumite televiziuni, dar pana la urma din punctul de vedere al cetateanului, cel mai important ar trebui sa fie continutul acestui proiect. Si aici putem enunta un al doilea adevar obiectiv: proiectul, asa cum este prezentat pe site-ul ministerului, creeaza premisele unei schimbari pozitive in sistemul de sanatate. Se instituie conceptul de “pachet de baza” de servicii medicale  de care contribuitorul la fondul national de asigurari are dreptul sa beneficieze ; acesta isi poate alege in mod liber casa de asigurari care sa i-l ofere. Se reorganizeaza spitalele,  pastrandu-se cateva spitale zise “de interes national” in domeniul public si deschizand posibilitatea privatizarii celorlalte. In fine, se creeaza posibilitatea subscrierii optionale la asigurari complementare care sa completeze serviciile oferite de pachetul de baza. De ani de zile cetatenii contribuie la sistemul de asigurari obligatorii, dar cand au nevoie de tratament au de ales plata  spagii  de la spitalul public sau a taxei de la clinica privata.  O garantare a drepturilor lor in calitate de asigurati este deci binevenita. O concurenta intre cei care ofera aceste servicii – dintre care  unele sunt, repet, garantate – nu poate fi decat benefica de asemenea.

In fine, fapt este ca din cele 275 de articole pe care le contine proiectul, dezbaterea televizata s-a concentrat pe unul singur, cel cu numarul (predestinat) 66. Acesta din urma, in ton cu ideea generala a legii, da posibilitatea unor operatori privati sa presteze asistenta medicala prespitaliceasca de urgenta, in paralel cu SMURD. Dar a spune ca s-a dezbatut acest articol e mult spus: mai presus de toate s-a dezbatut conflictul intre presedintele Basescu si Raed Arafat, creatorul SMURD. Si astfel s-a ajuns la mitinguri de sustinere pentru cel din urma, in urma carora presedintele Basescu a decis astazi in mod destul de surprinzator sa ceara retragerea legii. Sa recapitulam deci faptele: un sistem de sanatate prost, un proiect care incearca sa-l indrepte, o discutie despre un articol din 275  care vizeaza doar segmentul ingust al urgentei prespitalicesti, de fapt, in principal persoana lui Raed Arafat, manifestatii de protest cu lozinci idioate gen “privatizarea ucide” si in final retragerea legii. Care este parerea celor 94% dintre romani care nu sunt multumiti de sistemul medical ? Unde e greseala ??

Tentatia e mare in randul sustinatorilor presedintelui de-a i-o pune in carca lui Raed Arafat. Nu-i mai putin adevarat ca, folosindu-se de pozitia sa oficiala, acesta a incercat sa impiedice modificarea legii acolo unde aceasta ar fi putut afecta creatia sa personala, si anume sistemul SMURD. Fara pledoaria sa pro domo nu am fi asistat astazi la deznodamantul retragerii unei legi foarte necesare. Argumentele sale despre relele pe care le-ar produce modificarea legii sunt la fel de speculative cu cele care ne promit un serviciu medical de urgenta mai performant, odata cu adoptarea faimosului articol 66.  Pe de alta parte, criticile care se aduc astazi impotriva persoanei doctorului Arafat sunt  - pana la proba contrarie  - la fel de lipsite de temei. Se vorbeste de legaturile sale cu PSD/USL, de faptul ca si-ar folosi banii primiti la fundatia sa ca sa intre in politica, si asa mai departe. Mai ales insa, exista o parte a argumentatiei sale, care este foarte solida. El pune intrebarea simpla :

“De ce trebuie sa reformam un sistem public care functioneaza bine ?”

Iar celor care contesta ultima propozitie le aduce argumentul implacabil al parerii pozitive exprimate de oficialii FMI si UE.

De partea cealalta a conflictului, il avem pe presedintele Basescu. Initiatorul unei legi necesare, care trebuie, o data in plus, impusa reprezentantilor unui sistem ineficient si  refractar la orice reforma. Nimic nou pana aici, asa se intampla si in invatamant si in justitie, si peste tot. Si totusi, nu cumva greseala este a lui ? Presedintele a inceput prin a-l numi pe dl. Arafat “cel mai mare dusman al privatizarii sistemului de sanatate” ceea ce este o exagerare la fel de mare cu cea care consista in a dezbate un singur articol dintre toate cele 275. La intrebarea de mai sus a reactionat numindu-l pe acesta “stangist”. Ca si cand a fi de stanga este neaparat un lucru rau si a privatiza este prin definitie un lucru bun. Procedand astfel, dl Basescu a facut doua greseli in acelasi timp. In primul rand a identificat  -in mod eronat- opozitia fata de aceasta lege cu persoana doctorului Arafat. Or, spre deosebire de dl Vantu, dl Patriciu sau alti opozanti ai presedintelui, Raed Arafat are un capital de simpatie foarte mare, iar demisia n-a facut decat sa i-l sporeasca. In al doilea rand, presedintele a gresit atunci cand  a pus problema pe baze ideologice: stanga vs. dreapta, privatizare vs. sistem public. Din nou eronat, fiindca proiectul de lege contine suficient de multe aspecte sociale, cum e de exemplu pastrarea fondului de asigurari nationale finantat din contributiile obligatorii in scopul finantarii pachetului de baza mai sus amintit. Mai cu seama insa, aceasta greseala a dat apa la moara opozitiei: putem sa-i imputam acesteia ca n-a utilizat tema favorabila care i-a fost servita, impreuna cu persoana dlui Arafat, numai buna de exploatat politic ?  Eu zic ca nu. (Totusi nu pot sa nu marturisesc aici ilaritatea care m-a cuprins vazandu-l pe liberalul Eugen Nicolaescu pledand contra privatizarii). Si uite asa am ajuns la privatizarea care “ucide”, la saracii care vor muri si  la sustinerea fata de Raed Arafat.

In concluzie, chiar daca demersul presedintelui pentru initierea unei legi a sanatatii este laudabil, responsabilitatea esecului ii apartine tot lui in mare masura. Si aceasta nu fiindca proiectul de lege  asa cum a fost el prezentat contine destul de multe lipsuri (ca de exemplu faptul ca faimosul pachet de baza nici macar nu e definit).  Sau fiindca noile reglementari in ceea ce priveste medicina de urgenta ar fi neaparat proaste. Greseala este insa de natura politica. Fiindca forma, modul in care sustii un proiect de lege, este la fel de importanta ca si fondul respectivului.

Atunci cand a neglijat opozitia dlui Arafat fata de articolul 66 din lege, Traian Basescu a facut o prima mutare gresita. Putea sa si-o retraga propunand de exemplu doar proiecte pilot in anumite regiuni pe domeniul urgentei, pentru a vedea efectul noii legi, dar a preferat sa continue. Fara argument puternic pentru anularea monopolului SMURD, a preferat sa-l atace direct pe Raed Arafat, strategie perdanta.  Demisia dlui Arafat n-a fost o mutare prevazuta, daca judecam dupa numirea care a urmat, a unui personaj controversat, demis doua zile mai tarziu (de ce ?  din ordinul cui ?). Ideologizarea dezbaterii, a oferit o pozitie avantajoasa opozitiei, iar din clipa in care reforma in sanatate a devenit asociata cu privatizarea ucigasa, propria tabara a presedintelui nu prea mai avea interes politic s-o sustina. Aceasta presupunand ca l-ar fi avut deja ceea ce e discutabil.  Ramas singur pe tabla, dl. Basescu a trebuit sa abandoneze.

La sfarsitul partidei noastre de sah unchiul meu imi strangea mana si-mi spunea cu voce blanda “vezi, ti-am spus ca ai facut o mutare gresita”.  Iar eu eram furios, desi stiam ca are dreptate. Sau poate tocmai din acest motiv. Cu toate acestea, la urmatoarea partida procedam in acelasi fel. Sper ca dl Basescu sa fie mai intelept. El este totusi presedinte.

Trebuie să notez din nou cât de rău stă presa română la raportul informație/zgomot. Să vedem: începe o dispută în spațiul public apropo de noua lege a sănătății, dispută în care sunt implicate nume proeminente. Disputa se transformă apoi în scandal. Scandalul în sine stă cel mai bine la capitolul acoperire mediatică, poți citi o mulțime de opinii pro și contra protagoniștilor, tot felul de scenarii… Însă trebuie să cauți serios ca să afli informația esențială: CE anume este în dispută, exact? În cazul cel mai bun, atunci când se ajunge la o discuție pe fond, tot nu aflăm direct subiectul disputei, ci mai degrabă interpretarea pe care unul sau altul o dă acestuia.

Subiectul în speță este o prevedere din noua lege, care permite ca la urgențele majore să aibă voie să intervină nu doar serviciul de Ambulanță și SMURD (cum era până acum), ci orice alt furnizor de servicii de acest tip. Pare o modificare mică pentru un scandal atât de mare! Și nu sunt sigur că e unul din cazurile de aparență care înșeală. Se vorbește despre ”privatizarea urgenței” sau ”privatizarea/desființarea SMURD”, dar modificarea e departe de a fi așa ceva! Nici măcar dereglementare nu este. Statul continuă să controleze foarte bine sistemul, furnizorii trebuie să fie omologați de MS, serviciile de urgență sunt achitate de stat, coordonarea urgenței (112) o face tot statul… Mai mult, nici nu e o modificare radicală față de situația actuală: din câte înțeleg, există și funcționează deja un astfel de sistem, doar pentru urgențele minore.

Am citit argumentele aduse de unul din autori (dr. Vlădescu), respectiv de principalul adversar al legii. Nu le-am găsit foarte convingătoare. Există însă un argument masiv în favoarea legii combătute cu atâta înverșunare de dl Arafat. Este vorba de dl Arafat însuși, de treaba extraordinar de bună pe care a făcut-o cu SMURD-ul.

E o ironie stranie ce bine s-ar potrivi argumentele aduse acum împotriva deschiderii sistemului de stat către alți furnizori de servicii de urgență, exact eforturilor inițiale ale doctorului. Unul din motivele pentru care actualul serviciu de urgență (și societatea românească) îi datorează atât de mult doctorului Arafat este că SMURD reprezintă în mare măsură o realizare personală. Nu, inițial cel puțin (!) nu a apărut și activat în cadrul sistemului de stat, ci tocmai în exteriorul și adesea împotriva acestuia, a serviciului de ambulanță. A fost acolo o competiție pe care serviciul pus la punct de dl Arafat a câștigat-o categoric, odată cu locul în sistem. Or, în condițiile legii actuale, ce făcea ”arafatul” în Tg Mureș, la începutul anilor ’90 n-ar fi putut niciodată să evolueze în ceva mai mult decât inițiativa personală, privată (dacă vreți) și punctuală a unui ”fanatic”. Atât și nimic mai mult.

Chiar și în condițiile dezbaterii de la noi, atât de polarizată și superficială cum este adesea, foarte, foarte puțini oameni se găsesc să conteste faptul că SMURD-ul dlui Arafat este un succes. Chiar și de la promotorii și susținătorii legii nu am auzit altceva. Din nou, în mod straniu, Dl Arafat este cel care îi pune sub semnul întrebării acest statut, cel puțin la modul implicit. Altfel nu văd de ce s-ar teme de fuga specialiștilor SMURD la noii furnizori de servicii medicale de urgență. Personal nu sunt de acord cu multe din criticile aduse la ceea ce e numit cu expresii gen ”logica comercială”, ”urmărirea profitului” ș.a. ; dar în acest caz nu e nici măcar vorba de așa ceva. Repet, SMURD e un succes, e un serviciu bine pus la punct, bine condus, care se bucură de un binemeritat și substanțial suport din partea populației, atât indirect, prin instituțiile de stat, cât și direct, prin donarea celor 2% către Fundația SMURD. Și atunci, de ce, de ce ar pleca un specialist către concurență, una mai slabă, mai prost condusă, mai puțin sprijinită? Asta n-ar mai ține de logica, ci de ilogica economică! A, da, este posibil ca pe anumite nișe, în anumite zone sau privințe, SMURD-ul să fie vulnerabil la concurență; acolo atragerea de specialiști ar putea într-adevăr urma o logică economică, …așa cum ar urma și o logică a interesului public.

Iar succesul SMURD ar putea să scadă nu doar în anumite nișe, zone sau privințe, ci și în timp. Dl Arafat l-a condus atât de bine, dar doctorul tocmai a demisionat din poziția de subsecretar de stat, și a fost înlocuit de acolo. Putem presupune, de dragul argumentului, că serviciul de urgență va fi condus mai prost și va involua. În schimb, dl Arafat ar putea să-și folosească experiența, competența și prestigiul punând la punct un serviciu de urgență propriu. Unul de unde n-ar putea fi dat afară în modul și pe genul de considerente pentru care a pierdut poziția de subsecretar de stat. Unul în care ar putea să exceleze, inclusiv din punctul de vedere, disprețuit dar indispensabil, al ”logicii economice”, dar mai ales din punct de vedere profesional. E ultima ironie faptul că legea actuală, pe care o apără cu atâta înverșunare, este cea care îl oprește.

Am remarcat și eu viteza cu care Mircea Geoană a ajuns din erou, țintă de atacuri; din ”președinte moral”, trădător sau individ bun de trimis la spitalul de nebuni. Nu e surprinzător: partidul s-a rotit, oamenii s-au rotit, presa de partid s-a rotit. Nimic din ce n-am mai văzut până acum. Dar există altă atitudine față de fostul președinte PSD, și e mult mai răspândită, indiferent de modul în care îl privesc, cu ură sau cu simpatie, indiferent dacă sentimentul e vechi sau nou descoperit. E neîncrederea exprimată în viitorul său politic; exprimată fie cu batjocură, fie cu condescendență. Mircea Geoană e terminat dar nu-și dă seama de asta, e istorie, e un mort viu al politicii, cum îl numește Mirel Palada aka Turambar.

Ei bine, eu n-aș fi atât de sigur. Contestarea revocării din fruntea Senatului la Curtea Constituțională este tratată în același ton: e doar o pierdere de vreme, fără sens, fără șanse de succes. E un verdict pripit. Nu pot pronostica ce vor zice judecătorii, dar argumentele juridice, cel puțin, sunt de partea dlui Geoană. La fel, ”Platforma de la Dăbuleni” stârnește un zâmbet ironic și compătimitor sau o grimasă de dispreț și batjocură – ambele în aceeași idee: n-are nicio șansă, e ridicolă (auzi acolo, ”Dăbuleni” !). Dar și aici cred că oamenii, adversari sau prieteni, se grăbesc să-l vadă pe dl Geoană îngropat. Alegerile din 2012 sunt departe de a fi o afacere încheiată; țelul USL va fi obținerea numărului magic de 50%+1 din parlamentari, prin care să oprească și să inverseze intenția președintelui Băsescu de a le băga un premier agreat de el pe gât – așa cum a făcut până acum în trei rânduri. Câțiva senatori și deputați ”de Dăbuleni” și de aiurea, ar putea fi exact cei care țin majoritatea asta în balanță. Iar dacă o vor înclina pentru președinte, orice va fi obținut dl Geoană în schimb, va fi într-o situație mult mai bună decât rivalul său, ”liderul opoziției unite”. Chiar presupunând că opoziția va rămâne unită și că dl Ponta va rămâne lider acolo.

Bun, reacția aceasta de neîncredere generală e un obstacol în calea proiectelor dlui Geoană; dar nu e unul care să nu poată fi depășit. Nici inamicii politici nu îl pot opri, din contră, atitudinea asta ”nu există viață politică (de opoziție) în afara USL” este cea naivă. Nu, dl Geoană are un adversar redutabil în calea unui viitor politic de succes: dl Geoană însuși. Și nu mă refer la clișeul poreclei date de Ion Iliescu, chit că dl Geoană are momentele lui de …candoare, ca să folosesc termenul drag lui Andrei Pleșu. Altul este defectul care îi poate pune piedică. L-am descris prima oară într-un articol din 2007, când am explicat ”Cum ajunge revoluţia binelui o fugă circulară” . Ca să înțelegeți contextul articolului: PSD, sub conducerea dlui Geoană, tocmai pierduse la vot o moțiune de cenzură împotriva guvernului Tăriceanu, sabotat din interior, cu argumentul ”democrației”, de aceeași oameni care acum îl execută pe fostul lider pentru faptul că le e antipatic, în frunte cu Ion Iliescu. Eșecul acesta, combinat cu gafa suspendării din 2007, a obligat PSD să fie ”puterea din umbră” până în 2008, și apoi partener junior la guvernarea Boc, în 2009. A fost, fără îndoială, un element important care a contribuit la eșecul dlui Geoană din 2009.

---

E un război pe faţă acolo, un război pe care Mircea Geoană nu-l mai poate ascunde (s-a umplut de penibil când a încercat s-o facă), şi a cărui ascundere, şi aşa, nu-i mai poate servi la nimic. Nu mai e şansă de pupat piata endependenţii; e care pe care. Cei vizaţi de afirmaţiile tranşante ale liderului PSD sunt oricum inamicii săi politici, pe cât se poate spune la momentul acesta, implacabili. Nu sunt deloc nişte domnişoare de pension jignite de o acuzaţie pripită, care caută acum scuze. Sunt adversarii aprigi, care caută demult să-l debarce pe dl Geoană. Şi nu se vor opri până n-o vor face, sau nu vor fi opriţi ei înşişi. Cu o expresie frumoasă a cărei sursă îmi scapă, situaţia din PSD poate fi descrisă aşa “de-acu’ înainte, barda.” Or, lucrul cel mai prost care ţi se poate întâmpla când vrei s-apuci barda este să vadă lumea că-ţi tremură mâna.

Iar problema inconsecvenţei e generalizată. Dl Geoană ar putea descoperi că tacticile sale chiar au succes, dacă s-ar ţine de ele. Dar nu se ţine. Planurile sale s-ar putea dovedi strălucite sau măcar folositoare, dacă ar avea tăria şi inteligenţa să le ducă la bun sfârşit. Dar nu are. Le schimbă atât de rapid încât n-are timp nici măcar să câştige adepţi pentru ele, în partid sau aiurea. E în situaţia cuiva care, prins într-un laţ, fuge extrem de iute dar complet bezmetic în cerc. Dacă ar încerca să scape într-un singur loc atunci ar avea o şansă, cu condiţia să insiste acolo îndeajuns. În loc de asta, încearcă toate scăpările posibile, dar mult prea slab şi superficial ca să aibă vreo şansă să iasă pe oricare din ele.

Eu sunt convins că poziţia liderului PSD nu era deloc disperată la începutul acestui episod; cred că a muncit cu greu el însuşi să devină astfel. Căci, odată ce ai spus lucrurilor pe nume despre “cuibul de viespi” stârnit de planul respectiv, e o gafă ridicolă să dai înapoi şi să spui că de fapt te refereai la “interese de afaceri” şi nu, aşa cum e cât se poate de clar, (inclusiv) la propriul partid. Nu te împaci cu cei pe care interviul i-a stârnit, în schimb pierzi susţinerea celor care ar fi putut să aprobe o astfel de linie dură. Ori adopţi o atitudine combativă şi fără concesii cu adversarii interni şi cu subiectul moţiunii, ori adopţi o cale de compromis şi de împăcare. Se poate discuta care dintre căi e mai bună şi ar trebui adoptată; dar e indiscutabil că cea mai proastă cale e să le adopţi simultan pe amândouă.

La fel, indiferent de viitorul formal al moţiunii de cenzură, aceasta a înregistrat deja un eşec în planul în care ar fi contat, cel mediatic. Pur şi simplu din direcţia dlui Geoană au venit şi continuă să vină luări de poziţie incompatibile între ele. Am aflat că nu se va negocia dar că trebuie să se negocieze, că se depune sigur dar s-ar putea să nu fie depusă, că dl Geoană cere postul de premier pentru el dar e de acord că e la mâna preşedintelui inclusiv în ce priveşte anticipatele, că ar accepta să intre în guvernul Tăriceanu, că ar accepta condiţionat să susţină unul PD. Dacă s-ar concentra pe una din aceste opţiuni atunci ar avea o şansă să câştige ceva. În loc de asta le susţine pe toate şi e din ce în ce mai pierdut.

---

Dl Geoană rămâne egal cu sine însuși, consecvent în inconsecvență, cum comenta șugubăț cineva la acel articol. Și acum, e aceeași fugă circulară, aceeași inconsistență. Vrea să rămână șef la Senat? Dl Geoană a luptat, a protestat acolo, apoi a atacat revocarea la Curtea Constituțională. După care a spus că va pleca oricum, și dacă i se va da dreptate. Ce să înțelegi de aici? Ce urmărește exact? Sau cu platforma aceea, de exemplu? Dl Geoană însuși a emis, aproape concomitent, vreo trei idei mutual exclusive: ar vrea să facă o mișcare politică, ar vrea să rămână în zona publică, dar nu politică și plus de asta crede că mai are un viitor în PSD. Da, chiar și acum! Dl Geoană a atacat excluderea în instanțele civile – șanse minime, și asta chiar e o acțiune fără rost: dacă instanța va decide că PSD nu și-a respectat statutul când l-a exclus, partidul îl va exclude din nou. Mai rău, dl Geoană a anunțat că va lupta împotriva excluderii și la congresul PSD viitor! Sfântă naivitate! Cum crede că va putea lua cuvântul, nu, cum crede că va intra efectiv la lucrările congresului? Înfășurat în covoare, precum Cleopatra? Mai mult, ce să înțeleagă eventualii săi sprijinitori? Să iasă din PSD, și să se pomenească apoi că liderul lor e reprimit? Repet, dl Geoană ar putea aduna destui adepți în jurul lui pentru orice proiect politic, dacă s-ar ține de unul, nu de trei care se bat cap în cap…

2009

2011

E tentant, cu siguranță, să tratezi subiectul re-suspendării președintelui în cheie amuzantă: dl Ponta a descoperit în sfârșit o cale de a se debarasa de Mircea Geoană: îl trimite la Cotroceni. E tentant să îl tratezi în ideea de istorie care se repetă. Cu siguranță că sunt multe în comun între cele două episoade. De exemplu, frivolitatea acuzațiilor, care face totul să fie un fel de farsă ieftină. Vă reamintesc că ”rechizitoriul” întocmit în 2007 de Comisia parlamentară condusă de Dan Voiculescu incrimina drept neconstituționale declarațiile președintelui, care aveau zice-se efectul de a ”timora” diverse instituții, de pildă guvernul; punct de vedere susținut de PNL și PSD. Apoi, în 2009, candidații susținuți de aceste partide i-au reproșat președintelui Băsescu situația țării, in toto. Cineva s-ar putea întreba cum poate un președinte să fie (făcut) responsabil de situația economică, socială, financiară etc. a țării și în același timp să nu aibă dreptul măcar să deschidă gura pe subiectele astea? Natura acuzațiilor rămâne, se pare, neschimbată; totul pleacă de la declarația președintelui:

”Indiferent care este rezultatul la Curtea Constitutionala (al contestarii deciziei de inghetare a pensiilor si salariilor la stat in 2012 – n.red.), bani nu exista. Daca ar exista, s-ar plati.”

Înțeleg că declarația ar încălca Constituția, nu văd deloc cum. E o afirmație, exprimarea unui fapt. Ar fi constituțional chiar dacă faptul n-ar fi conform cu realitatea, și afirmația ar fi minciuna cea mai sfruntată (altfel ar trebui să declarăm toată clasa politică neconstituțională) – dar nu e cazul. Mi-ar plăcea să trăim într-o lume în care să poată curge cu prosperitate la decizia unei instanțe de judecată. Am și recomandat judecătorilor să facă asta, anul trecut; dar era, evident, la modul ironic. Dacă asta e credința liderilor opoziției, că președintele încearcă să oprească Curtea Constituțională să atingă bugetul cu bagheta magică și să creeze acolo venituri, atunci nu pot decât să remarc că ”imaturitate” e departe de a descrie nivelul lor de înțelegere.

E o repetare a istoriei din 2007 pentru că e la fel de iresponsabilă. Atunci iresponsabilitatea a fost la nivel de precedente instituționale, în special ideea că, dacă o instituție poate lua o decizie, în sensul că nu există o cale formală prin care să fie împiedicată, atunci decizia respectivă e îndreptățită. Am avut ultimul exemplu în cazul adoptării legii pensiilor de vreo 80-90 de deputați, numărați a fi 170.

De data asta se adaugă un alt motiv pentru care suspendarea asta ar fi iresponsabilă. De fapt, a existat și data trecută, doar că a trecut aproape nevăzut: scăderea ratingurilor economice ale țării noastre nu a început odată cu criza economică mondială, în 2008. Nu, primul semn negativ a fost fix în 2007, odată cu declanșarea procedurii de suspendare. Vă mai amintiți? Recitiți ”Standard Lies and Poor Excuses”, articolul pe care l-am scris atunci și în care am spus ce anume fusese scăzut, și mai ales de ce. Mediul de afaceri nu iubește absolut deloc incertitudinea politică; situația în care nu mai poate anticipa ce fel de decizii se vor lua și cum îl va afecta; exact asta a fost taxat în 2007. Bun, acum vin diferențele. Sigur, pe atunci decizia ”Standard and Poors” a fost considerată mai degrabă în aspectul de publicitate politică negativă, decât ca impact economic. Restul lumii, și mai ales România, era în plin avânt economic. De data asta, însă, o reducere similară a ratingului de țară – refăcut, cu chiu cu vai, în ultima vreme – ar avea consecințe extrem de grave. Din fericire, e o diferență: șansele suspendării sunt mult mai mici de data asta, nu se vede o majoritate în parlament care să o suporte. Din păcate, s-ar putea ca asta să nu fie îndeajuns. Într-o situație economică mondială cum e cea în care ne aflăm, simplul fapt că partidele de opoziție, care ar putea ajunge în mai puțin de un an la putere, consideră neconstituțională o încercare (nu, o declarație) împotriva creșterii cheltuielilor bugetare riscă să crească incertitudinea față de viitorul economic al țării, să scadă ratingurile, și să ne ardă rău la portofel pe toți.

În aceste condiții, fac un apel cât se poate de serios pentru dnii Ponta și Antonescu, să adopte alt pretext pentru suspendare. De vreme ce, oricum, e o farsă, pot alege absolut orice: să-l suspende pentru că timorează opoziția, sau pentru că nu se are bine cu fostul suveran, sau pentru hăhăitul ăla, orice. Doar să lase subiectele economice în pace.

Un semnal de alarmă poate fi combătut în două moduri. Primul este atacul frontal, discreditarea mesagerului sau respingerea motivelor de alarmă. Celălalt mod este concurența, acoperirea alarmei cu alta, în aparență și mai alarmantă. Vrei să bați un clopot, te pomenești că cineva bate isteric și fără sens un clopot mult mai mare. Vrei să le spui oamenilor că există risc de inundații, în același moment din biserică țâșnește preotul satului smulgându-și părul și barba și urlând că vine sfârșitul lumii. Ce șansă mai are avertismentul tău? Dacă-l vor mai auzi, scepticii vor tinde să-l judece la un loc cu celălalt și să-l respingă. Iar credulii nu-l vor mai băga în seamă – cine să-și mai bată capul cu o amărâtă de viitură când e amenințat de șuvoaiele de pucioasă și foc ale Apocalipsei?

1. Un semnal de alarmă și o soluție

Aș fi vrut să trag un semnal de alarmă apropo de schimbarea legilor electorale intenționată de guvernul Boc. Există printre modificările principale una pe care o consider gravă și inacceptabilă, și care ar trebui, dacă nu abandonată cu totul, cel puțin adoptată cu un sprijin politic mult mai larg: mă refer, desigur, la ideea suprapunerii alegerilor locale cu cele parlamentare. Resping energic această prevedere pentru că, dincolo de justificarea oficială (reducerea costurilor), motivul stă în faptul că partidele de la guvernare consideră că le va crea un avantaj electoral. În mod natural, partidele de opoziție resping ideea – cel puțin până acum. Or, situația asta o face să fie inacceptabilă. Nu atât pentru prevederile ei în sine, deși și eu cred că ar fi mai bine ca alegerile să fie separate: timpul pe care un alegător îl poate aloca campaniei electorale este limitat, comasarea scrutinelor riscă să afecteze dezbaterea politică. Problema majoră e însă alta: o modificare a legilor electorale făcută de putere pentru ceea ce (consideră că) i-ar crea un avantaj, întărește un precedent care ar putea ușor deveni o practică. În acest fel, legile electorale ar fi într-o continuă stare de volatilitate, supuse constant modificărilor făcute de puteri politice succesive.

De ce ar fi așa ceva de nedorit? Pentru că procesul electoral democratic nu se reduce la vot, altfel n-ar mai avea nicio noimă. Menirea alegerilor este să legitimeze o putere și un program politic, prin urmare electorii au dreptul la mai mult decât un vot: au dreptul să vadă o legătură clară, naturală și puternică între votul lor și rezultatul lui, inclusiv direcția politică adoptată de stat după alegeri. Orice lucru care afectează această legătură, în fiecare din cele 3 atribute ale ei, reprezintă ceva inacceptabil. Iar volatilitatea legilor electorale afectează claritatea legăturii, pentru că durează până când alegătorul mediu vede relația dintre vot și rezultatul lui conform sistemului electoral – de obicei, înțelegerea asta vine pe baza experienței. De asemenea, mai e afectată puterea legăturii, pentru că schimbarea permanentă a legilor electorale dă publicului senzația că rezultatul alegerilor a fost determinat mai puțin de vot, cât de schimbarea electorală respectivă. Senzație uneori îndreptățită, cel puțin în parte.

Oricum, guvernul actual nu este primul cu astfel de inițiative. În 2004, de exemplu, aflam ulterior din stenogramele PSD, puterea de atunci a manipulat legea, inclusiv data alegerilor, cu același scop: avantajul propriu. În 2007, a avut un episod absolut identic: guvernul Tăriceanu a dispus unilateral amânarea datei alegerilor pentru PE, ca să nu se suprapună cu o suspendare prezidențială impopulară. E limpede că precedentul există deja; ca să-l anulăm trebuie un instrument mai puternic. Constituția trebuie să prevadă că o modificare de substanță a legilor electorale nu poate intra în vigoare decât după următoarele alegeri generale sau referendum național desfășurate pe legea veche. Un astfel de amendament constituțional ar merita sprijinit inclusiv prin inițiativă cetățenească. Până atunci, însă, nu-mi rămâne decât să trag semnale de alarmă. Doar că de data asta (spre deosebire – de exemplu – de episodul mai sus pomenit, în 2007) constat că nu sunt singurul. De data asta am concurență.

2. Un efort anti-democratic al Asociației Pro-Democrația

”Coaliția pentru Alegeri Corecte” cere guvernanților să nu ”strivească democrația”(!) prin măsurile anunțate. Nici mai mult nici mai puțin! Șuvoaiele de foc și pucioasă ale Apocalipsei! Mai mult, comasarea alegerilor nu e singurul și nici măcar nu pare principalul punct de critică (dacă ”strivirea democrației” poate fi subsumată unui astfel de termen modest). Modificarea sistemului electoral în ce privește alegerile parlamentare pare vedeta acestui semnal de alarmă.

Or, în această privință, situația e exact la extrema opusă față de comasarea alegerilor! Guvernul Boc intenționează reducerea numărului de parlamentari, alegerea lor printr-un sistem uninominal majoritar la Senat și printr-unul mixt la deputați, cu două treimi din mandate câștigate prin vot uninominal majoritar și o treime pentru compensare – sistem care nu va mai fi proporțional. Fără această compensare sistemul ar fi unul uninominal. Adică, un sistem de a cărui adoptare se vorbește de ani de zile, și care a fost supusă (și aprobată) covârșitor la un referendum, în urmă cu patru ani! Nu, nu trecerea la un astfel de sistem electoral ar fi o problemă, problema a fost tocmai sistemul mixt-proporțional și straniu sprijinit și adoptat în 2008, și botezat fraudulos ”uninominal”. Proces de care Asociația Pro Democrația, semnatara acestei scrisori, este departe de a fi străină.

Bun, Asociația dlui Pîrvulescu are tot dreptul de a nu fi de acord cu un anume sistem electoral. Are tot dreptul să argumenteze împotriva sistemului uninominal majoritar. Are chiar dreptul să se facă de tot râsul prin calitatea unor ”argumente”. Comunicatul avertizează, pe același ton apocaliptic:

Trecerea la un sistem electoral majoritar intr-un tur ar fi un serios pas inapoi conducandu-ne la perioada comunista, cand se folosea exact acelasi sistem electoral.

Ce aberație!! Aș spune că se compară mere cu pere, dar e departe, departe de așa ceva. E un caz de găsit semnificații profunde relației dintre sulă și prefectură. Poate ar trebui să schimbăm și locația capitalei, numele orașelor, națiunii și monezii – toate sunt exact la fel ca în perioada comunistă! Apoi, cum să crezi că are vreo valoare de argument o comparație între două situații atât de diferite? Ce noimă posibilă ar avea judecarea unui sistem electoral dintr-o perioadă în care, raportându-ne la semnificația actuală a termenilor, alegerile nu erau alegeri, votul nu era vot, candidaturile nu erau candidaturi, parlamentul nu era parlament? La fel de bine… nu, de fapt, la fel de prostește se poate argumenta împotriva votului universal, egal și secret: ar fi, nu-i așa? revenirea la perioada dictaturii pentru că exact același sistem se folosea și pentru Marea Adunare Națională. Sau, mai bine, pot să anulez direct ”argumentul”, chiar pe terenul lui: în exact aceeași măsură și manieră în care alegerile pe vremea comunistă erau pe un sistem uninominal, erau și pe un sistem proporțional.

Bun, trăim într-o democrație, oameni și asociații sunt liberi să bată câmpii. Doar că nu văd cum se poate face măcar o dezbatere cât timp aceasta e calitatea argumentelor. Există unele mai bune ce pot și ar trebui prezentate. Ceea ce mi se pare, însă, și mai ridicol, mai ales ținând cont de circumstanțe, este pretenția că adoptarea unui sistem uninominal majoritar ar ”strivi democrația”! Repet, realitatea e exact în extrema opusă. Iată un caz în care avem un extraordinar consens apropo de o măsură politică, și la nivel de populație, și la nivel de poziție politică publică declarată de partide. Electoratul sprijină un sistem de vot uninominal, partidele sprijină un sistem de vot uninominal. Însă APD nu sprijină sistemul, și prin urmare au dictat că introducerea lui ar fi nedemocratică. Nu, nu democrația e strivită aici, ci logica.